Traducere din japoneză de Raluca Nicolaie
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2023
Autoarea bestsellerului Memoriile unui motan călător
După succesul romanului Memoriile unui motan călător, un adevărat fenomen internațional, vândut în peste 1 000 000 de exemplare, Hiro Arikawa revine cu șapte povestiri despre șapte pisici și stăpânii lor: șapte întâmplări pline de empatie, înțelepciune și gingășie despre provocările mai mari și mai mici de zi cu zi, despre frumusețea schimbării și legătura vindecătoare dintre feline și oameni.
Fie că învață un proaspăt părinte să-și înfrângă frica de viață sau un copil să comunice cu mama lui vitregă, fie că însoțesc până la maturitate stăpânul mult iubit, ajutându-l să-și găsească echilibrul, sau oferă unei familii numeroase lecția solidarității și a pietății filiale, pisicile din volumul Motanul care și-a luat rămas-bun aduc în existența oamenilor energie pozitivă, seninătate, afecțiune. O celebrare a ciclului neîntrerupt al vieții și a felului în care un simplu gest de bunătate, precum acela de a salva un pisoi, poate schimba un destin.
„Cărțile lui Hiro Arikawa sunt adevărate ode închinate prieteniei și pisicii. Sunt cărți pline de sensibilitate, frumoase, pe care pisicofilii știu să le găsească imediat. Dar cei care iubesc pisicile ar trebui să aibă la îndemână o batistă citind Motanul care și-a luat rămas-bun, pentru că scriitoarea atinge, cu intensitate, corzile emoției într-un mod specific japonez. O lectură foarte plăcută, cu umor delicat și, în unele pasaje, de o profunzime uluitoare. Un volum de povestiri perfect pentru orice stare de spirit.“
meerlezen.nl
„Hiro Arikawa are un talent inegalabil de a face din pisici o sursă credibilă de literatură.“
Asian Review of Books
„Motanul care și-a luat rămas-bun vă oferă ocazia să priviți prin ochii a șapte pisici momente emoționante petrecute în familie. O carte încântătoare pentru toți iubitorii de animale și nu numai.“
bookbang.jp
„Cea mai veche amintire a motanului era dintr‑o zi friguroasă din perioada sezonului ploios, cu douăzeci de ani în urmă, când nici nu făcuse ochi. Mama‑pisică plecase, iar el se târâse afară din tufiș, în căutarea căldurii materne, dar îl lăsaseră puterile și rămăsese în ploaia rece. Domnul Sakuraba îl găsise în mijlocul drumului, aproape mort. Fusese primul motan din familia Sakuraba, deși cei doi soți mai aveau o pisică persană, Daiana, care se născuse cu un defect la ochi și pe care, în mod normal, ar fi trebuit s‑o ducă înapoi la magazinul de unde o cumpăraseră. Domnul Sakuraba era foarte sufletist și nu ar fi putut trece nepăsător pe lângă un animăluț pe care soarta i‑l scosese în cale.“
„Motanul care și-a luat rămas-bun“
Hiro Arikawa s-a născut în 1972 în orașul Kōchi din insula Shikoku. A absolvit Universitatea Sonoda. În anul 2004 a debutat cu romanul Shio no machi (Orașul de sare), povestea de dragoste dintre doi adolescenți nevoiți să supraviețuiască într-o lume transformată în sare, pentru care a obținut Premiul Dengeki. Romanul face parte din trilogia pentru tineret Jieitai sanbu-saku (Forțele de autoapărare), în care mai sunt incluse volumele Sora no naka (Pe cer, 2004) și Umi no soko (Pe fundul mării, 2005). Tetralogia pentru tineret Toshokan sensō (Războiul bibliotecilor, 2006–2007), devenită bestseller, a stat la baza unui serial de animație în 2008 și a fost ecranizată în 2013. Printre romanele semnate de Hiro Arikawa se numără Hankyū densha (Trenul de pe linia Hankyū, 2008), Shokubutsu zukan (Cartea ilustrată a plantelor, 2009), Hiā kamuzu za san (Iată soarele, 2011). În 2012 a publicat romanul Memoriile unui motan călător (Tabineko ripōto; Humanitas Fiction, 2020), un succes răsunător, aflat pe lista scurtă a trei premii literare importante, Eiji Yoshikawa Bungaku Shinjin, Shūgoro Yamamoto și Fūtarō Yamada. A fost tradus în peste 30 de țări și ecranizat, în anul 2018, într-un film de succes în regia lui Kōichirō Miki, cu Sōta Fukushi și Mitsuki Takahata în rolurile principale. Ulterior au existat și puneri în scenă ale cărții, inclusiv o variantă de teatru radiofonic. În 2021, i-a apărut volumul de povestiri Motanul care și-a luat rămas-bun (Mitorineko; Humanitas Fiction, 2023), bestseller în Japonia. În paralel cu activitatea sa de scriitoare, Hiro Arikawa și-a înființat propria trupă de teatru, Sky Rocket.
***
Fragment din Insula pisicilor
După prânz am plecat să explorăm insula, în căutare de pisici.
— Să le luăm ceva de mâncare.
Îmi venise ideea tocmai când ieșeam pe ușă.
— Bună idee! m-a susținut tata, care, fără ceva comestibil la el, nu ar fi izbutit să se apropie de vreo mâță.
Cu toate că în casă aveam tot ce ne trebuia, nu am găsit hrană pentru pisici, așa că am început să scotocim prin alimente. Până la urmă am dat de niște rulouri din pește și cașcaval, pe care Haruko le-a tăiat mărunt și le-a pus într-o pungă de plastic.
Apoi ne-am urcat toți trei pe biciclete.
— Vezi că roțile o să se acopere de nisip. Ai grijă să nu cazi, m-a dăscălit tata, care, deși se străduia să aibă prestanță pe bicicletă, de-abia își ținea echilibrul din cauza echipamentului de pe umeri și a aparatului de fotografiat de la gât.
Nisip era din belșug pe drum, ceea ce ne îngreuna destul de mult deplasarea. Roțile alunecau ba la dreapta, ba la stânga, lăsând urme adânci. Mergeam deja de cinci minute, încercând să depistăm o plajă cu pisici. La ieșirea din localitate, drumeagul de nisip alb se termina și începea șoseaua care făcea înconjurul insulei. Din asfaltul uzat și plin de hârtoape se ițeau ici-colo pâlcuri de buruieni. Am traversat drumul și am pornit-o spre malul mării pe o potecă bătătorită, la capătul căreia licărea un ochi de apă. Pe partea dreaptă a plajei scăldate în valuri albastre fusese construit un foișor, iar în mijlocul lui se zăreau mai bine de douăzeci-treizeci de pisici de toate mărimile, stând în felurite poziții.
— Până la urmă tot le-am găsit!
Tata a pornit voios spre foișor. Pisicile care stăteau acolo la umbră, deranjate de obrăznicia individului cărunt care le încălcase teritoriul, au zbughit-o în toate direcțiile. În jurul tatei s-a făcut un gol care se mărea cu fiecare pas al lui.
— Știam eu că nu mă plac!
Haruko şi cu mine veneam în urma sa. Pisicile nici măcar nu s-au clintit la apariția noastră. Haruko a mângâiat în treacăt o pisică alb cu negru care stătea pe o banchetă, cu lăbuțele sub ea. Mâța și-a agitat puțin coada, dar asta a fost singura ei reacție.
— Ce viață! Nu tu griji, nu tu alergătură! a zis tata cu năduf.
— Cine te oprește să faci și tu la fel? l-a luat peste picior Haruko.
Tata și-a întins mâna să mângâie pisica alb cu negru de adineauri, dar aceasta s-a ferit și a sărit jos de pe banchetă.
— De ce fugi?! a făcut el descumpănit.
Nu pricepea că dezmierdarea lui era ceva mai blândă ca a unui urs.
— He-he, noroc cu arma mea secretă!
Tata a scos din geanta cu echipamentul foto punga de plastic în care se afla tainul pentru pisici.
Ideea cu mâncarea fusese a mea, Haruko o pregătise, iar el profita! Cum ziceam, tata era un copil
mare.
— Aici vrei să le hrănești?! l-a întrebat Haruko, clipind surprinsă.
— De ce? Ce-are? a zis el, foșnind punga.
Imediat mâțele și-au ciulit urechile. Zeci de perechi de ochi s-au îndreptat spre mâinile lui. Pisicile din toate colțurile foișorului s-au apropiat încrezătoare de el. Eu m-am dat un pas înapoi și m-am dus lângă Haruko. Simțeam cum tensiunea plutește în aer. Pisicile îl înconjuraseră și își cereau insistent porția.Tata era încercuit din toate părțile.
Mai văzusem astfel de imagini în documentarele despre animalele sălbatice. Fiarele care vânează în grup au un asemenea comportament.
— Ha-ha-ha! Ce de pisici! Ce drăguțe sunt!
Tata era orbit de succesul de moment. Numai că, în clipa în care a scos mâncarea din pungă, plutonul de pisici s-a pus în mișcare. Scena începuse să semene cu un jaf la drumul mare.
— Cee?
Speriat, tata a scăpat câteva rulouri de pește cu cașcaval pe jos. O mulțime de patrupede s-au materializat lângă el, gata să revendice fiecare bucățică. Cele mai agile s-au năpustit fulgerător asupra prăzii, devorând într-o clipă fiecare fărâmiță.
Dacă până mai devreme se căscase un gol în jurul lui, acum spectacolul era complet diferit. Felinele strângeau rapid rândurile, iar tata se vedea pus încet-încet la zid de îndrăzneala lor. La un moment dat pisicile au început să dea semne de neliniște, temându-se ca nu cumva acelui bărbat fricos să-i treacă prin minte să nu le mai dea tainul. O mâță mai curajoasă s-a întins spre tata și i-a tras o labă peste mâna în care ținea mâncarea. O alta s-a năpustit la punga cu bunătăți. Istețe. Diabolice. Rapide.
— Haruko, m-a zgâriat!
— Ce vrei? Sunt pisici vagaboande!
— Zât, zât! a zbierat tata, debarasându-se în grabă de câteva bucăți de mâncare.
Pisicile au rupt rândurile și au zbughit-o după hrană. Din păcate, strategia lui n-a ținut, căci mâțele și-au îndreptat iar atenția spre rulourile din mâinile sale. Tata era înconjurat! Vânătoarea era pe cale să înceapă.
— Aoleu! a icnit el.
O mâță s-a prefăcut că vine să-l lingă, dar i-a tras din mână punga de plastic. Mâncarea s-a împrăștiat pe jos și pisicile, înnebunite, au sărit pe ea.
„Miau, miaaau!“, au urlat mâțele pe zeci de tonalități. Capturarea prăzii e una dintre regulile conviețuirii în grup.
Un motan enorm, roșcovan, cu un aer de șef de trib, a apărut din senin, hâsâindu‑și suratele, ca să înfulece singur două-trei bucăți mai mari!
— Hei, vrei tu tot? Mai lasă-le și bieților pisoi.
Tata a dat să-l gonească, dar roșcovanul s-a repezit la mâna lui dreaptă, cea cu care încerca să-l alunge, și și-a înfipt ghearele în ea.
Între timp, pisicile au dovedit rapid mâncarea, apoi s-au împrăștiat, reluându‑și locurile în foișor. Înfulecaseră atât de repede, încât fotograful nici n-avusese timp să‑și pregătească aparatul.
— Afurisitele! a exclamat tata înciudat, după ce se așezase la o distanță precaută de ele.
— Parcă ziceai că-s drăguțe! l-a tachinat Haruko.
Tata s-a bosumflat.
— Niște fiare!
— Așa-i în lumea lor… Localnicii le hrănesc, dar nu cât să se sature. Pisicile mai puternice se impun și reușesc să mănânce mai bine.
— Înseamnă că roșcovanul de adineauri prinde mereu câte ceva. Ar fi putut să‑și împartă mâncarea cu alte pisici mai mici și mai neajutorate.
— Logica asta nu funcționează la animalele sălbatice, am punctat eu cu înțelepciune.
— De ce nu m-ai prevenit că-s așa de arțăgoase? s-a văicărit el, cu ochii la Haruko.
— Cine să‑și imagineze că ți se năzare să le dai de mâncare aici?! În mod normal, ar fi trebuit să găsești un grup mai mic, sau o pisică. Te-am întrebat doar!
Într-adevăr, Haruko anticipase spectacolul jalnic ce avea să urmeze.
— Numai că tu n-aveai urechi pentru mine. Ai început numaidecât să le hrănești.
— Gata, gata, a spus el îmbufnat. Puteam să le fotografiez și fără să le îmbuib cu mâncare…
Tata a început să schimbe obiectivele aparatului de fotografiat. Se dusese pe bancheta de lângă foișor, evitând să mai pună piciorul în citadela pisicilor, de teamă că acestea ar sări iar pe el.
*
În timpul ședinței foto și tata, și pisicile s-au purtat exemplar. El s-a dovedit un adevărat fotograf profesionist, iar pisicile au arătat cât de mult își prețuiau libertatea.
Îndată ce tata a renunțat la dorința obsesivă de a le mângâia și s-a concentrat pe fotografiat, pisicile nu i-au mai dat importanță și au început să se comporte firesc.
Fotografiile de acum sunt realizate cu aparate digitale, cu care faci sute de poze din care, ulterior, le alegi pe cele mai reușite, însă pe vremea aceea se foloseau aparatele de fotografiat clasice. Nu știai niciodată cum ți-au ieșit fotografiile până nu developai filmul, plăteai pentru fiecare cadru, prost sau bun, cu alte cuvinte era costisitor. Măiestria fotografului consta în a ști când anume să apese pe buton, mai ales că exista un mic decalaj între declanșator și momentul în care se făcea propriu-zis poza.
Tata își intrase în mână, iar pisicilor părea să nu le mai pese de el și se tolăniseră leneșe la umbră. După mai multe poze, l-am auzit pe tata exclamând nemulțumit:
— Îmi trebuie mai multă mișcare, mai mult dramatism!
Reușise să surprindă cu teleobiectivul câțiva pisoi care se fugăreau pe plajă, dar în foișor era liniște și pace.
— Ryō, du-te puțin printre ele. Prefă-te că ești un copil de pe insulă care se hârjonește cu pisicile.
— Nu, nu vreau să apar în revistă.
Aceasta ar fi fost ocazia perfectă pentru orice puști căruia îi plăcea să fie în centrul atenției, dar nu era deloc genul meu.
— Pozele le alege redactorul. Ce contează dacă apari și tu în câteva?
— Nu, mersi. O să arate a făcătură. Se vede de la o poștă că nu-s un copil de pe insulă.
— Bine, atunci să zicem că ești copilul unui turist.
— Nici nu mă gândesc!
Ciondăneala noastră a fost întreruptă de niște fâlfâituri. Amândoi ne-am întors în direcția din care se auzeau bătăile de aripi.
— Nu! Nu se poate! a țipat Haruko disperată.
Un cârd de ciori dădea târcoale pisoilor care până mai adineauri se fugăriseră pe plajă. Câteva păsări îl înconjuraseră pe unul din ei, mai puțin iute de picior, ciupindu-l și ciugulindu-l.
— Hei!
Tata a lăsat aparatul foto și a luat-o la fugă pe plajă. Alerga destul de repede, iar în urma sa venea Haruko.M-am văzut nevoit să rămân pe loc să păzesc echipamentul de fotografiat pe care îl lăsaseră baltă și care costase o avere. Prudența nu strica niciodată, chiar dacă era vorba de o insulă mică și liniștită.
Tata părea puțin intimidat de păsări. Haruko a ajuns lângă el, agitându‑și mâinile, dar ciorile nu erau prea speriate, dimpotrivă, se supăraseră că fuseseră deranjate de la vânătoare.
— Eram convinsă că asta o să facă!
M-am întors auzind o voce în spatele meu și am dat cu ochii de bătrână. În lumina soarelui, ochiul lăptos îi ieșea și mai tare în evidență.
— Ce vreți să spuneți?
— Și data trecută au încercat să salveze un animal ce nu trebuia salvat
— Cum adică nu trebuia salvat?
E o dovadă de bunătate să sari în ajutorul unui pisoi atacat de ciori.
— Animalele mai slabe sunt mereu vânate.
Erau cuvinte dure, dar nu neapărat crude.
— Asta-i legea firii. Altfel lumea noastră n-ar mai supraviețui.
Nu prea înțelegeam ce voia să spună, dar nici nu puteam s-o tot descos. De fapt, mi-era cam teamă de răspunsurile pe care le-aș fi putut primi.
— Au mai încercat să salveze un pisoi?
— Nu pisoi, ci o mâță cam bătrâioară. Nu era mare pagubă dacă murea.
— Rahat!
Dinspre plajă s-au auzit zbieretele indignate ale tatei, care încerca să arunce cu nisip în ciorile care zburau în jurul său.
— Ryō, adu niște pietre!
— Cee?
M-am uitat rapid în jur. În preajma foișorului era numai nisip – nici urmă de pietre.
— Uite acolo câteva.
Bătrâna a arătat spre un desiș. Nu știam dacă să plec sau nu. Aș fi vrut s-o mai trag de limbă despre tata și Haruko, să aflu mai multe despre perioada în care de-abia se cunoscuseră. Și cum de salvaseră o pisică?
— Hai, du-te, m-a îmboldit bătrâna. Dacă vrei să-ți spun povestea, vino diseară în grădină. Zi-le că vrei să admiri stelele.
Între timp, până să apuc să adun pietrele, ciorile lăsaseră în pace pisoiul.
— Poftim mulțumire!
Puiul de pisică își luase tălpășița spre foișor de îndată ce păsările se împrăștiaseră.
— Ce vrei? Așa-s pisicile care trăiesc în libertate, a râs Haruko.
— Oare n-ar fi fost mai bine să fi lăsat lucrurile să‑și urmeze cursul? m-am pomenit eu întrebând.
Era limpede că vorbele bătrânei mă influențaseră. „Cei slabi sunt mereu vânați. Altfel, lumea noastră n-ar supraviețui.“
— S-ar putea… Haruko a schițat un mic zâmbet: Dar faptul că ne-am nimerit prin preajmă nu a fost deloc întâmplător.
— Pisoiul acela a avut noroc că i-am sărit în ajutor, s-a băgat în vorbă și tata. Bine că a scăpat! N-aș mai fi dormit la noapte gândindu-mă că am stat cu mâinile în sân pe când ciorile îi făceau felul.
— Sper că n-ai uitat că ai venit aici pentru fotografii. E o excursie în interes de serviciu.
— Ba e o excursie cu familia pe banii mei și pot să fac ce vreau!
Pisoiul norocos se pierduse în mulțimea de pisici din foișor și deja nu îl mai deosebeam de restul suratelor.
Azi fusese ziua lui norocoasă, dar mâine, sau într-o altă zi, ciorile ar fi fost cele care și-ar fi primit partea, iar el ar fi fost cel ghinionist. Așa e legea firii. O filozofie simplă, după care aproape toate ființele se ghidau, chiar și tata și Haruko, mi-am zis.
