Lavinia Betea (coord.)
Ana Benghia, Benedict Benghia, Cornel Ienășescu, Georgeta Pascu, Dimitrie Radu
Învățătorii
Autoportretul unei generații
Omagiu dirigintelui nostru, profesorul Ioan Ivașcu
1
La 15 ani – prima opțiune de viață
Iată, suntem în data de 1 iulie 2024. Ne aflăm la Pensiunea „Bucuria Munților” din satul Dârlești, comuna Horea din Munții Apuseni. Șase foști colegi de liceu vom petrece aici cinci zile cu proiectul rememorării celor cinci ani de școală care ne‑au pregătit pentru profesia de învățător intr‑una dintre cele mai prestigioase instituții românești de profil.
Să ne imaginăm începuturile acestei școli ca exercițiu pregătitor al amintirilor noastre. Știam, a fost onorant, că Liceul Pedagogic Arad, cum se numea atunci școala noastră, este cea mai veche instituție din Transilvania care califica învățători pentru români. Era elogiat Dimitrie Țichindeal ca fondator al ei, în 1812, fără a se intra în detalii. Puteai înțelege atunci că Țichindeal a redactat un proiect în consonanță cu cerințele populației majoritare, proiect susținut, aprobat și finanțat de autorități! Vă prezint din conspectele pregătirii acestor întâlniri o sinteză a unei altfel de istorii.
În primăvara lui 1810, Napoleon Bonaparte, deja împărat al Franței, se însoară cu principesa Maria‑Luiza, fiica primului împărat al Imperiului Austriac, Francisc I, și nepoata reginei Maria Antoaneta, ghilotinată în 1793. În paranteză fie spus, printre alte lucruri memorabile, Napoleon a spus și că pentru a înțelege o persoană, trebuie să știi cum era lumea acesteia la 20 de ani. Adică atâția câți aveam noi la absolvirea școlii.
Revenind la începutul de secol XIX, în lista lungă a titulaturilor sale, Francisc I o avea și pe aceea de Mare Principe al Transilvaniei. Revoluționarii francezi nu au văzut cu ochi buni mariajul, Napoleon „scuzandu‑li‑se” cu afirmația „mă căsătoresc cu o burtă”. Pe lângă speranța împlinită a unui moștenitor, lui Napoleon îi reușise strategia înrudirii cu Casa de Habsburg, una dintre cele mai vechi și faimoase familii regale din Europa, legitimandu‑și astfel și pretențiile la titluri imperiale. Mirele avea 41 de ani, iar mireasa, 18. Cum se putea să n‑o placă, mai ales că anul următor, după nuntă, i‑a născut fiul visat? A fost îndrăgostit de ea, am spune, de vreme ce a introdus‑o în treburile Franței, Maria‑Luiza fiindu‑i regentă în 1812 și în timpul campaniilor napoleoniene din Rusia.
Ce legătură există, ați putea spune voi? Dar atunci, la politicile inovatoare ale Franței, a devenit mai sensibil și mai atent și tatăl Mariei‑Luiza, împăratul austriac. Francisc I a decis, printre altele, să se informeze îndeaproape asupra reformei învățământului francez, cum i‑am spune acum. În 1808, aici apăruse ideea școlilor normale de calificare a învățătorilor, prima instituție de acest gen fiind fondată în 1810, la Strasbourg.
Francis I l‑a numit pe consilierul său, Uroș Ștefan Nesterovici, inspector al tuturor școlilor confesionale ortodoxe cu misiunea unei analize asupra situației din împărăția sa. N‑aș vrea să ajungem la o lecție de istorie despre statutul Bisericii Ortodoxe din Transilvania – situație deloc ispititoare, fapt ce a determinat trecerea multor enoriași la Biserica Greco‑Catolică, în căutarea a ceea ce am numi azi „drepturilor cetățenești”. Mă voi limita la a spune că acest consilier imperial a făcut o documentare de doi ani, 1810–1811.
Atenție însă la context! Suntem în plin efect al ideilor iluministe.
În 1777, împărăteasa Maria Tereza aprobase o lege conform căreia în fiecare localitate se putea înființa o școală în limba populației majoritare. Se putea, la condițional optativ, în continuare cu câțiva de „dacă”. Românii din Transilvania încercaseră să‑și facă amintite doleanțele în cele două petiții – Supplex Libellus Valachorum din 1791, respectiv 1792 –, întocmite și semnate majoritar de clerici uniți cu Biserica Romei. Cereau în ele eliminarea „numirilor odioase și pline de ocară” pentru românii transilvăneni, iar „clerul acestei națiuni credincios bisericii orientale să fie tratat în același fel ca și clerul națiunilor care alcătuiesc sistemul națiunii” – adică ungurii, sașii și secuii.
Și așa mai departe. Surse de inspirație le‑au fost și Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului Franței, și tradițiile dreptului natural pentru o etnie majoritară, și chiar tradiția feudală maghiară. Petițiile n‑au avut însă urmări imediate.
Să ne întoarcem însă la curtea imperială de la Viena, în 1812. Uroș Ștefan Nesterovici și‑a încheiat raportul către împărat cu propunerea înființării a trei preparandii: la Szentendre, pe teritoriul Ungariei de azi, pentru sârbi, la Buda pentru greci, iar la Arad pentru români. Școlile acestea urmau a profesionaliza, simultan, învățători și preoți ortodocși.
De ce la Arad și nu la Sibiu, Cluj sau Timișoara? Minimalizând la extrem explicațiile, Aradul era în acel moment un oraș în plină expansiune economică și important centru militar, prin cetatea construită în timpul domniei Mariei Tereza.
Dacă, la începutul secolului al XIX‑lea, avea abia 8 500 de locuitori, peste o jumătate de veac, numărul lor se va tripla. Existau apoi și alte complicații, generate de sferele de influență clericală: de la sud, presa ortodoxia sârbă, din nordul Mureșului, elitele greco‑catolice… Bref, la 17 septembrie 1812, împăratul a aprobat propunerile lui Nesterovici. Iar la 20 octombrie s‑a convocat Consiliului locotenențial de la Buda, care apreciază că „neamurile care se țin de ritul gr. neunit să fie sprijinite prin îndurarea părintească a împăratului și că toate instituțiile de cultură și de educație publică să se înmulțească”. S‑a decis și data începerii cursurilor în cele trei instituții: 3/15 noiembrie 1812.
Anunțul Școlii regești preparandiale gr. neunite a națiunei române de la Arad s‑a făcut de către episcopul Pavel Avacumovici printr‑o circulară. Cum anume s‑a difuzat, din ce categorii proveneau acei primi 85 de învățăcei din județele Arad, Timiș și Torontal (dintre care vor absolvi 67), nu știm. Niciunul nu și‑a scris memoriile, niciunul n‑a ținut jurnal.
Noi am fost admiși în 1971, am absolvit în 1976. Suntem, după socotelile mele, cam a 150 și ceva promoție… cursurile școlii fiind întrerupte în timpul celui de‑Al Doilea Război Mondial.
Cum am ajuns, fiecare, să batem la porțile ei?
(……..)
L.B.: Noi nu vorbeam despre bullying. Ca învățători ați remarcat creșterea agresivității fizice și verbale a copiilor?
A.B.: Poate că nici bullyingul de care azi se vorbește atât de mult nu e ce pare. Nu mi s-a părut bullying că râdeau colegii mei în clasa întâi că nu vorbeam ca ei, deși acum, probabil că s-ar interpreta ca bullying. M-am dus acasă, mama mă învățase germana literară, iar colegii vorbeau în dialect (șvăbește) și aproape că nu ne-am înțeles. Ei râdeau de mine, am fost și eu necăjită, dar nu mi s-a părut sfârșitul lumii.
L.B.: Rolul mass-media este și aici dezastruos. În intenție e o campanie antibullying, făcută prost, gonflează fenomenul. Am aflat de curând însă că în Marea Britanie urmează să se introducă în învățământul primar și gimnazial o disciplină care să-i pregătească pe copii să deceleze informațiile adevărate de cele false din spațiul public și virtual.
B.B.: Noi am venit din mediul de la țară. Eu zic că mediul de la țară era sănătos. Acum mai făceam și noi mici răutăți. Copilul acela care mai era ironizat, nu suferea cumplit. Nu se simțea marginalizat.
A.B.: Acum se apelează direct la instituțiile superioare, la mass-media, fără a se încerca rezolvarea situației conflictuale pe plan local.
C.I.: Bun. Dar nu ți-ar fi trecut prin minte nici să-ți reclami părinții… că te-au agresat.
L.B.: Eu cred că s-a creat prin trunchierea anumitor enunțuri și un mediu favorabil bullyingului. Spre exemplu, acel nenorocit spot de la televizor cu „orice copil are dreptul să urmeze orice școală”, omițându-se partea a doua a enunțului – dacă este capabil să bifeze obiectivele școlii respective, respectiv regulamentul și conținuturile învățământului. Părintele care cunoaște pseudoteoriile psihologice de pe internet insistă asupra incluziunii unui copil cu grave dizabilități psihice într-o clasă obișnuită. Finalmente, un act de cruzime față de acel copil.
C.I.: Și strici și colectivitatea în care vrei să-l introduci. Prin faptul că nu-ți mai poți desfășura activitatea, atinge obiectivele și cerințele de la un anumit nivel. Apoi nu poți face presiuni asupra celorlalți părinți.
A.B.: Educația aceasta incluzivă despre care se vorbește atât de mult are și ea limite. Despre asta trebuie să vorbim. Pentru că și Geta cred că a avut, și eu am avut… Vă prezint doar două situații. Mi-a venit odată în clasă un băiețel care avea o boală gravă și incurabilă, era în scaun cu rotile – acum e în lumea drepților. Mi-a fost foarte greu să îl introduc în clasă. Dar eu am stat de vorbă cu Mircea și l-am testat un pic. Mircea a venit în clasa a II-a și citea grozav de bine. L-am dus în fața clasei și am zis: „Uite, Mircea, tu o să le faci acum o surpriză copiilor, o să ne citești ceva.” Și Mircea a citit cursiv și expresiv o poveste interesantă, frumoasă. Ăștia au stat cu gura căscată. Și așa i-a atras, că se înscriau în pauză cine să-l scoată pe Mircea în curtea școlii. Cu schimbul, chiar și cei care îmi creau probleme de comportament. Am reușit să îl integrez. Nu a fost un copil care să deranjeze. Dar incluziunea are limite. Ce te faci cu unul incapabil să învețe, să citească, incapabil să stea în bancă zece minute, sau și una, și alta? Despre aceste limite nu se vorbește. Am avut și un astfel de elev. Clasa a III-a. Vine în clasă I.R.R. Tatăl, un alcoolic notoriu. Dar știți ce am făcut cu el? N-am învățat-o din liceu, spun drept. Dintr-un proiect cu nemți din școli speciale din Germania, pentru copiii cu deviații de comportament. Îi scot din sistem, se ocupă de ei și îi reintroduc în sistem, când consideră că pot fi integrați…
L.B.: Aceasta necesită subvenții serioase. Dacă altul ar fi PIB-ul statului român, alta valoarea procentelor destinate învățământului și sănătății din venitul național… Noi am copiat, imităm forme fără fond, cum zicea Maiorescu…
A.B.: Reușești, uneori, de unul singur să îndrepți anumite situații, dar cu mari eforturi. Cu acel băiat am făcut un program individual, pe ore și pe pauze. Pentru că el și cu colegii se comportau altfel. A amenințat pe unul în pauză în toaletă „vin cu un cuțit în cizmă și te…”. Deci, au fost acolo de toate. Mult am stat cu el de vorbă și împreună am stabilit ce vom face. A avut o mamă foarte bună, înțelegătoare. Am trimis-o și la psihiatru cu băiețelul. Doamna doctor a constatat că băiatul avea, într-adevăr, probleme. Bineînțeles că stătea în prima bancă și totdeauna sub ochii mei, și atunci în pauze: „Hai să vedem ce facem. Și uite, dacă ești cuminte, și dacă ne înțelegem, și îți respecți colegii să te înțelegi cu ei săptămâna aceasta, și nu faci probleme deosebite – înainte am stabilit cu mama lui –, mergi cu mămica la cofetărie, mergeți la înghețată, mergeți la o pizza…” Și, cumva, cumva am făcut să se integreze.
L.B.: Înainte de ʼ89 ați avut așa ceva?
A.B.: Nu.
C.I.: Pentru că înainte învățământul special funcționa.
G.P.: Se făcea o triere. Părintele respectiv era orientat și era conștient de nevoile copilului său. Copiii deosebiți urmau școli speciale. Eu n-am avut astfel de cazuri. Dar acum se forțează integrarea lor în colectivul clasei și au de pierdut ceilalți 23 de elevi, și nu puțin.
B.B.: Dar diferențele între cum am lucrat eu la școala ajutătoare și ce se face acum cu copiii cu dezabilități sunt mari. Atunci, copiii care erau orientați spre o școală ajutătoare se testau de către o comisie. Învățătorul propunea, părintele se ducea cu el la comisia aceea… Când ajungea la noi, vedeam că fiecare avea un dosar și că trecuse prin comisie. Cei mai mulți nu făcuseră față în învățământul de masă și rămăseseră repetenți, o dată, chiar de două ori. După testare, se constata că au un IQ scăzut. Alții aveau și probleme comportamentale și erau orientați spre școala noastră. Cu tulburări de comportament veneau mai ales copiii de la orfelinat, de la casele de copii.
L.B.: Dar ce obiective erau atunci în parcursul trimiterii unui copil într-o școală ajutătoare?
B.B.: Să-i scoată din învățământul de masă, să nu tulbure procesul și parcursul învățării celorlalți. Și să-i ajute să se întrețină singuri dintr-o profesie care nu te solicită mental prea mult.
L.B.: Să devină autonomi ca adulți, dacă e posibil. Ceea ce se încearcă și azi, dar folosind alți termeni, teorii și metode.
B.B.: Aveam și noi acolo o terapie ocupațională și activități de socializare. Și pentru profesională treceau printr-o selecție riguroasă. Îi testau și îi îndrumau către tot felul de meserii. Cea mai grozavă pentru fete era cea de croitoreasă. Fetele, dacă învățau să coase, puteau lucra într-o fabrică de confecții.
D.R.: Tema copiilor cu probleme speciale. Ce urât sună! Cu CES! Eu, ca inspector școlar, am trăit următoarea fază. O organizație nonguvernamentală face nu știu ce conferință în care include profesori de la învățământul special, părinți cu elevi cu CES, invitând și de la inspectorat. S-a nimerit să merg eu. Au fost și profesori din învățământul de masă care aveau în clasă deja, deși nu era vorba de integrare pe vremea aceea, copiii cu CES. Părinții, toți cei care au luat cuvântul, dar toți au zis „nu găsim deschidere la școli să ne ia copiii la școală”. Că era vorba cumva de acordul învățătorului de la clasă să primească un copil cu probleme. Eu am zis așa: „Uitați, vă fac următoarea propunere. Acesta este telefonul meu, acesta este numărul meu de telefon. Când un părinte sau o organizație are nevoie de inserția unui copil într-o școală de…, mă sunați, pentru că eu am o listă cu învățători disponibili să integreze astfel de copii.” Cine era aceia de pe listă? Învățători și învățătoare care aveau propriii copii cu CES. Care erau gata să facă orice sacrificiu să mai ajute un copil, pentru că trăiseră o experiență groaznică. Câți credeți că m-au sunat după aceea, cinci ani cât am fost inspector? Unul? Niciunul. Deci era o falsă problemă. Tot cu privire la integrare. Lucrând în ultima parte a carierei la un cabinet școlar de asistență psihopedagogică, am avut copii cu dosar, cu diagnostic, cu CES, pentru care a trebuit să fac împreună cu dirigintele sau cu învățătorul clasei un plan individualizat de intervenție. Așa se cheamă. Unde erau stipulate o grămadă de chestii. Planul trebuia semnat de profesorii implicați de la clasa respectivă, de mine și de părinte. Și, la sfârșit, autorizat de directorul școlii. Au fost niște instrumente bune și au funcționat acolo unde a fost cooperarea familiei.
A.B.: Exact.
D.R.: Pentru că în situațiile de copii cu CES, să mă ierte cei care au nenorocirea aceasta, dar se naște și un sentiment de răutate din partea copilului respectiv și a familiei. Toți ceilalți, „normalii” sunt dușmanii lor. În toți văd un dușman. Și rareori colaborează cu cei care sunt deschiși să ajute.
Deci eu am convins la Colegiul Bănățean profesorii să lucreze cu astfel de copii în modul în care le-am zis eu să lucreze. Dar părinții n-au făcut partea lor. Că era acolo semnat că părintele are următoarea obligație. Măcar cât scria în obligație. Am dat rateuri din cauza aceasta. Dar au fost câțiva pe care i-am salvat și cu care a mers.
În ceea ce privește bullyingul și hărțuirea. Tot prin prisma experienței la acest cabinet, există un principiu. Trebuie să ai cea mai mare grijă să găsești linia de demarcație între a face prevenție și a face atracție. Atracție, da. Le povestești despre fenomen și ei zic „uau, cum îi! Hai să încerc și eu”. La fel e și cu adicțiile. Le povestești de droguri, ca să previi, dar naști curiozitate. La fel și cu hărțuirea. Eu am avut la nivelul cabinetului, și am fost criticat pentru asta, foarte puține activități de grup de prevenire cu bullyingul și cu hărțuirea. Nu se fac de grup. Se fac între mine și client; rămâne treaba între noi. Nu mai popularizăm. Ce erau la liceu cazurile de hărțuire cele mai frecvente? „Colega aia a venit la școală cu niște adidași care erau fake. Nu erau de firmă. Erau niște făcături și se lăuda că și ea are.” Cele care aveau originalul o luau pe aceasta în bășcălie. „Nu știu de ce ai venit și tu cu niște fake-uri?!” Aceea suferea, să se arunce pe geam. Acesta fiind bullyingul. Să se arunce pe geam. Un motiv foarte bun! De ce nu e un motiv bun să se arunce pe geam?! Evenimentele se petreceau. Fenomenul cel mai greu de controlat e faptul că se implicau părinții. Care ei înșiși, la rândul lor, voiau pentru copiii lor cele mai, eu știu, șmechere încălțări. Prostioare de adolescenți. Din două, trei cuvinte rezolvam cu părinții, dădeau mâna, plecau acasă și totul era în regulă. Dar au fost cazuri în care diriginți nepricepuți încercau să discute în clasă. Treaba a luat amploare. Părinți înspăimântați – „se întâmplă la noi în clasă nu știu ce…!” Telefon la inspectorat – „bullying la Colegiul Bănățean!”. Am fost chemat de câteva ori la inspectoratul școlar. „Ce se întâmplă la tine acolo? Tu nu faci nicio treabă?” „Ce poate să se întâmple într-o școală cu 2 600 de elevi de la 6 ani până la 20 de ani? Ce poate să se întâmple? De toate, nu?” Le-am arătat cazurile concrete, rezolvate.
Ca elev, nu am pățit nicio agresiune la Liceul Pedagogic în afară de palma lui Jurița. Dar, în rest, nu. Nici cuvinte, nici gesturi, nimic de la nimeni. Iar ca profesor, ca învățător, mărturisesc că dacă prindeam doi băieți în curte, în timpul pauzei care își cărau pumni, și din ce în ce mai înverșunat, îi luam pe unul de o ceafă, pe unul de alta, îi scuturam așa, ca pe doi pruni, și îi lăsăm să plece. Recunosc, am făcut asta. Și, dacă mai e cazul, o să o fac în continuare fără niciun fel de jenă.
A.B.: Nu era cazul la Liceul Pedagogic Arad, cel puțin la clasa noastră, să ne agreseze, pentru că noi am venit cu acel bun-simț din familie. Acel bun-simț din familie lipsește acum. Nu în totalitate, dar cei care creează probleme cred că… Dacă n-ai cei șapte ani de acasă, haide, că nu e invenția noastră. Și eu cred că va fi valabil de acum o mie de ani încolo.
L.B.: Sunt și atitudini ce țin de „filozofia de viață” a familiei, a comunității. În satul meu natal era un bărbat cu grave dizabilități psihice. S-a născut, trăia într-o familie obișnuită. Nu era capabil nici să se îmbrace, purta iarnă-vară o cămașă lungă, nu putea vorbi. Probabil, și claustrofob. Pleca dimineața de acasă și cutreiera satul. Când i se făcea foame, se așeza pe treptele celei mai apropiate casei, gesticula și mormăia ceva – semn că cerea mâncare. Bunica mea, la fel ca toate femeile din sat, îi puneau în față un blid cu zamă[1]. O bea și pleca mai departe. Mie, și celorlalți copii, părinții ne transmiteau un avertisment dur și clar: „Așa l-a făcut Dumnezeu. Să nu cumva să-ți bați joc de el sau să arunci cu ceva după el, că te va pedepsi apoi Dumnezeu pe tine.” O manieră de stopare clară a bullyingului… de acceptare a dizabilității. Și lecție de a ajuta pe altul cu alte nevoi, de formare a comportamentelor prosociale.
A.B.: A crescut vulnerabilitatea și a scăzut prestigiul cadrului didactic. Ești profesor, ești învățător… se uita lumea la tine cu respect.
G.P.: Și cu admirație. Știau, implicit, că ai o anume valoare dacă ai obținut acea diplomă. Acum oricine poate avea diplomă, nu contează că a frecventat, că nu a frecventat, cu ce medie a terminat. Și toți știu. Degeaba se încearcă acum să se ia niște măsuri. Cred că este ceasul al 12-lea și nu știu dacă nu este prea târziu.
Sunt și eu dezamăgită de starea în care este învățământul actual. De multe ori, mă doare sufletul pentru acești copii care sunt nevinovați. Sunt copiii noștri, nepoții noștri. Sunt viitorul acestui popor.
L.B.: Pe această frumoasă frază a ta, mi-a revenit în minte uimirea trăită la ultimul curs festiv al absolvenților noștri. Discursul rectorului în fața celor de la științele educației, psihologie, asistență socială. Sintetizat cam așa: schimbările sunt tot mai rapide, vremuri grele, război… voi trebuie să fiți buni… fiți pragmatici, fiți materialiști, fiți oportuniști!
C.I.: Atunci nu-ți vine să te ascunzi la căsuța lui Horea și să nu mai faci nimic?… [Aluzie la Casa memorială Horea, vizitată ziua precedentă.]
G.P.: Asta spuneam și eu.
A.B.: Sunt niște situații deplorabile în care s-a ajuns, iar mass-media prezintă doar elementele acestea de senzație, negative. Goana aceasta după senzație și mai ales lucruri negative…! Rar se prezintă că în școală se petrec și multe lucruri frumoase. Sunt convinsă că se întâmplă și acum multe lucruri bune și frumoase, dar nu sunt prezentate. Eu zic că toate ar trebui făcute cu măsură.
L.B.: Relația cu presa e mai complicată. Din păcate, nici cadrele didactice nu-și cunosc și nu-și apără drepturile. Există o lege a audiovizualului, există dreptul la imagine… Și jurnaliștii sunt de plâns de când numărul vizualizărilor și accesărilor impun cota lor. Iar reacția e circulară: dacă publicul e doritor să consume senzațional negativ, i se tot oferă… Ca mâncarea de tip fast-food.
Iată, se lasă a cincea seară peste noi în locul acesta mirific – Dârlești, comuna Horea, Munții Apuseni… Pe coastele dimprejur se cosește, se adună și se clădește fân. Cu coasă, furcă și greblă ca-n vremea lui Horea, cu cositoare mecanică pe loc neted. Nicio gazdă n-ar fi chemat și nu cheamă la clacă ori cu ziua la lucru pe vreunul cu două ceasuri de exercițiu în mânuirea acestor unelte… Ce-ar mai fi de spus?
B.B.: Eu pot să spun că această întâlnire mi-a făcut o plăcere extraordinară. Mă tem că, uneori, am tratat câte un subiect negativ prea insistent.
A.B.: Și mie mi-a plăcut mult.
C.I.: Am pornit fără tragere de inimă încoace, dar întâlnirea cu voi, evocarea tinereții, școlii, profesiei, locurile și oamenii de aici au făcut tare plăcute zilele acestea.
D.R.: Mai reiese, poate, că învățământul de acum e clar fără perspectivă, se va prăbuși.
B.B.: Nu e așa, nu e așa. Dar trebuie luate măsuri. Pe principiul sănătos că niciodată nu a fost să nu fie cumva… [Râset general].
L.B.: Istoria Preparandiei din Arad – azi Colegiul Național „Preparandia Dimitrie Țichindeal”, liceul arădean cu cei mai mulți candidați la admitere – este un argument de dinamică și variații.
[1] Farfurie cu supă (regionalism).
