CRISTINA CHEVEREȘAN este conferențiar doctor abilitat la Universitatea de Vest din Timișoara, unde predă cursuri de literatură, cultură și civilizație americană. Director al masteratului de Studii Americane, alumn și ambasador Fulbright, a fost visiting professor la Universitatea Ca’ Foscari din Veneția în 2019. A participat la cursuri de specializare la instituții prestigioase din străinătate precum Cornell University (School of Criticism and Theory), University College Dublin sau Salzburg Global Seminar. Seria de burse câștigate a culminat cu un stagiu de cercetare Fulbright Senior la Harvard University. A publicat opt cărți în limbile română și engleză și numeroase articole, recenzii și interviuri în reviste naționale și internaționale. A coordonat, editat și tradus o serie de alte volume. În 2020 a obținut premiul Cartea Anului pentru critică și istorie literară, eseu, acordat de filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor.
Despre carte:
„Cu cărțile care descriu drumuri exotice e întotdeauna la fel: frumusețea nu e atât în peisajele înfățișate – și pe care localnicii nici nu le mai observă –, cât mai ales în ochiul fascinat care privește minunile lumii. Citind mărturiile autorilor, ne bucurăm de bucuria lor, vedem priveliștile reflectate-n ochii lor, așa cum, ca să ne bucurăm de un film, trebuie să-l vedem neapărat cu cineva alături.
Un fermecător jurnal de călătorii ne oferă Cristina Chevereșan, ale cărei peripluri în Brazilia, Azore, Coasta de Azur și Sicilia (locuri cât se poate de contrastante pe această binecuvântată sferă) are generozitatea să ni le împărtășească nu doar cu bucuria copilărească a călătorului, ci și cu sensibilitate, talent și o memorie aparent inepuizabilă. Citindu-i cartea, locuri, oameni, cultură populară și cultură înaltă, valurile mărilor și austeritatea stâncilor se desfac în fața noastră ca în acele cărți-obiect pe care, dacă le deschizi, se reliefează în trei dimensiuni castele, prințese și dragoni, decupate-n cartonul lucios al paginilor.
O lectură care te îmbogățește, te delectează și te instruiește ca puține altele de acest fel.“ — Mircea Cărtărescu
FRAGMENT
La Catania mă încântă alternanța, fluiditatea, surprizele de la fiecare colț. Un soi de Porto față de Lisabona, îmi pare versiunea mai versatilă și mai apropiată, dar, în același timp, mai întunecată și misterioasă a capitalei palermitane. Ne facem datoria de onoare să ne abatem puțin către Teatro Massimo Bellini, opera deschisă în 1890 cu o reprezentație a Normei. Nu se înghesuie nimeni în fața combinației de influențe Empire cu baroc sicilian, proiectată de Andrea Scala. Dinspre pasajele cărămizii către piața cu fântână, niște puști bat mingea. Printre sferele înalte ale muzicii și arhitecturii monumentale, primesc o pasă de senzație, și zidurile învie de râsete. Repun, amuzată, mingea în joc.
Pe strada ce ne duce dinspre catedrală spre casă, o intrare fără pretenții ne atrăsese atenția încă de la sosire: Palazzo Biscari, cu pereți cenușii și un orar afișat economicos pe poartă. E vizită ghidată astă‑seară. Nu știm ce presupune, dar urmăm micul grup ce se aventurează. Uimire. O curte interioară se deschide către o scară încolăcită pe două laturi spre intrarea ce se întrezărește în spatele unei platforme. Îmi amintesc că într‑una din seri aici se făcea o sesiune foto elegantă. Pare un loc ideal pentru petreceri high class. Turul ni‑l va face chiar unul din tinerii membri ai familiei: bun vorbitor de engleză, relaxat, ne poartă cu grijă prin încăperile ale căror uși le deschide și închide cu dexteritate. O parte a rudelor încă folosesc anumite pavilioane drept reședință. Înțeleg că palatul mai amplu decât se anunța dă în piațeta dinspre Via Dusmet, pe care am străbătut‑o de mai multe ori. Am trecut pe la poale fără să ne dăm seama, atente la mareea de scutere, autobuze, mașini ce se iau la întrecere.
Printre clădirile de secol XVIII, palatul își află perechea doar în mânăstirea benedictină pe care aștept cu nerăbdare s‑o vizităm mâine: e inedită preumblarea cu un moștenitor. Ne introduce în istoria familiei, ne povestește despre etapele succesive de distrugere și reconstrucție a clădirii (Etna cea imprevizibilă, erupțiile și cutremurele contribuie din plin la multistratificarea insulei), ne explică dispunerea și conținutul portretelor din încăperile intime, de trecere, cu lămpi somptuoase pe policioare de marmură, birouri și scrinuri de epocă la care nu te‑ar deranja să‑ți faci notițele zilnice. Mă fascinează ideea că odinioară marea ajungea până‑n curtea palatului, istorisirile cu tâlc, pasajele secrete între apartamente ori locul unde legenda spune că dacă vei călca vei fi sănătos toată viața. Până nu vei mai fi. Terasa largă e populată de o mică armată de statui în basorelief, ce participă cu siguranță la cocktailurile și petrecerile ținute aici în mod curent.
Pentru baluri dansante și serate elegante, sala orchestrei stârnește imaginația: frison, anticipație, emoție, câte va fi găzduit. Rococoul cu influențe napolitane, frescele dantelate ce invadează tavanul precum o suită de picturi fantastice ieșite din crestele unor valuri imaginare, cupola sub care se adăpostesc muzicienii, galeria laterală ce le asigură accesul la etajul superior printr‑o scăriță învârtejită, bogat ornamentată din postament până la balustrada de fier forjat: o revărsare a imaginației constructorilor și proprietarilor, o provocare pentru a noastră.
Culoarul cu ferestre largi și ancadramente ca spuma laptelui mă face să visez la după‑amiezile când de aici se vor fi putut admira valurile. proprie ce permite izolarea pe termen lung, la nevoie. Ușor intimidant pentru claustrofobi, iatacul cu uși laterale încastrate în mobilă promite la rându‑i un cufăr de secrete. Ne retragem să le asimilăm în boema noastră încăpere de sub acoperiș, derulăm filmul zilei, facem itinerarul catanez de mâine (universitatea, neapărat) și concurență adolescenților veseli de vizavi, cu un concert televizat de hituri ale verii italiene. Dolce vita sicilianaaa.
Insule de soare. De la Mediterana la Atlantic Cristina Chevereșan, Ed. Humanitas, 2024, colecția Memorii-Jurnale
