Corint Istorie, Ediția a II-a, 2024
Traducere din limba franceză de Diana Morăraşu
Prefaţă de Irina-Margareta Nistor
*
Capitolul 5
Prinţesa
Prin căsătoria cu Prinţul Rainier, vedeta americană a devenit a paisprezecea Prinţesă de Monaco din 1633 încoace, decând titlul princiar a fost recunoscut de Cancelaria spaniolă, pe atunci suverană peste Le Rocher şi fiefurile sale din împrejurimi. Acest statut a urmat celui de Seniorie, care numărase o duzină de Doamne de Monaco. Din secolul al XVII-lea, au fost pe rând, Aurelia Spinola în 1641; Marie-Charlotte de Gramont, în 1660; Marie de Lorraine, în 1688; Louise-Hippolyte, în 1715; Marie Catherine de Brigole-Sale, în 1757; Louise-Félicité d’Aumont, ducesă de Mazarin, în 1777;Caroline Gibert de Lametz. în 1816; Antoinette-Ghislaine de Mérode, în 1846; Marie-Victoire Douglas-Hamilton, în1869; Marie-Alice Heine, rudă cu ilustrul poet german şi ducesă de Richelieu, în 18891; Charlotte, recunoscută prinţesă moştenitoare în 1919; Ghislaine-Marie- Françoise Dommanget în 1946, fără a o uita pe Antoinette, sora
1 Chiar dacă s-a născut în New Orleans (Louisiana), ea nu este totuşi prima americancă devenită Prinţesă de Monaco, întrucât şi-a schimbat naţionalitatea prin căsătoria cu ducele de Richelieu, în 1875. După ce di- vorţează, se căsătoreşte laParis, în 1889, cu Prinţul Albert I, al cărui pre- cedent mariaj fusese anulat şi dizolvat în 1880; aşadar, cronologic vorbind, Marie-Alice devine monegască după ce a avut naţionalitate franceză (n. autorului). lui Rainier. Unele dintre ele au fost soţii, surori, fiice de suverani sau suverane en titre. Evident, niciuna nu a avut o viaţăcompa- rabilă cu aceea a lui Grace şi niciodată, niciun Prinţ domnitor nu s-a căsătorit cu o femeie mai celebră decât el la momentul nunţii. Noua Prinţesă a adus o incalculabilă faimă statului monegasc, invers proporţională cu suprafaţa lui.Este momentul în care o legendă vie se întâlneşte cu Istoria.
Grace Kelly a cunoscut o carieră rapidă – cei mai importanţi fiind anii 1954 şi 1955; la ora la care navighează, încali- tate de tânără căsătorită, pe lângă coastele spaniole, a părăsit cinematografia de puţin timp şi cât se poate derepede. Filmă- rile la Înalta societate au fost foarte pitoreşti, dat fiind că s-au desfăşurat între anunţarea logodnei şi nunta propriu-zisă. Frank Sinatra, care joacă rolul unui fotograf ce se ocupă de relatarea unui mariaj monden, va povesti, la puţin timp de la moartea Prinţesei, într-un interviu publicat de hebdomadarul Télé 7 Jours, despre situaţia uşorstânjenitoare în care s-a aflat la acel moment: „Era extrem de nostim pentru mine să o îmbrăţişez, dat fiind că nunta ei era atât de apropiată. Grace şi-a dat seama şi ea a fost cea care îmi cerea pe un ton categoric, înaintea fiecărei scene: «Nu ezitasă mă strângi mai tare dacă trebuie!» Atunci mi-am dat seama cât de exigentă, de meticuloasă, aproape maniacă eraaceastă actriţă, care avea grijă de fiecare detaliu… De altminteri, nu am văzut pe nimeni care să-şi cunoască rolul pe derost atât de bine ca ea. Eu şi Bing Crosby ne scriam mereu în palmă, cu pixul, tot felul de fraze, ca să nu le uităm. Ea ne lua peste picior cu blândeţe şi ne spunea că o să ne stricăm mâinile. Avea mult umor, adesea destul de rece.” Încoronarea – ca să spunem aşa – acestei retrageri din activitate şi a înclinaţiei ei către munca bine făcută va fi discul cu duetul ei cu Bing Crosby, cântecul „True Love”, care se va vinde într-un milion de exemplare şi va fi recompensat, în mod neaşteptat, cu un disc de platină. Cel mai surprins de acest succes a fost directorul muzical al MGM, care, temându-se de o slabă performanţă muzicală a lui Grace Kelly, segândise chiar să o dubleze! Dar Grace protestase vehement. Să mai adăugăm că era cât se poate de ciudat să-l audă pe Frank Sinatra susurându-i la ureche „You’re sensational!”, în vreme ce ea purta pe deget inelul dăruit de Prinţul Rainier…
Adio platouri, adio camere, dar… bun venit, paparazzi! Proaspeţii însurăţei sunt permanent hărţuiţi în timpul lunii de miere. Mallorca, Jerez, Valencia nu mai sunt escale, ci tentative de a fugi de presă. Amândoi erau traumatizaţi de hărţuirea mediatică generată de căsătoria lor şi sperau că vor avea parte de calm şi linişte. Rainier, care a îndrăgit întotdeauna marea, o apreciază şi mai mult acum, căci e o garanţie a liniştii. La bordul lui Deo Juvante II, soţii au în sfârşitparte de un strop de pace. Iahtul, cu o lungime de patruzeci şi doi de metri, construit în Anglia în 1928, are farmecul şi confortul unei locuinţe adevărate.
La întoarcere, Grace va descoperi foarte repede ce se aşteaptă de la ea, folosindu-se de iniţiativele şi de personalitatea sa. Primul nou rol va fi acela de stăpână a casei. Și ce mai casă, dacă ne gândim că e vorba despre un palat cu două sute de încăperi! Pentru a înţelege cât de imensă era această sarcină, trebuie să ne amintim că Palatul nu era cu adevărat locuit de foarte multă vreme, dat fiind că Prinţul îşi avea acolo birourile şi îşi ducea viaţa de zi cu zi la Cap Ferrat. Prinţii de Monaco se vor instala la Palat, iată o decizie care bucură populaţia. Rainier iniţiase deja lucrări importante derefacere, mai ales la acoperişuri, nereparate de la începutul secolului. Dar ce lecţie de istorie! Tunurile din curtea interioară sunt cele pe care Ludovic al XIV-lea le-a oferit Prinţului Antoine I, în semn depreţuire a strălucitelor lui calităţi de soldat şi a angajamentului său plin de devotament în slujba Franţei. Pentru noua Prinţesă, adevărata dificultate este aceea de a-şi stabili atribuţiile. La Palat există un personal numeros; mulţi dintreangajaţi sunt în funcţie de ani de zile, având aşadar obiceiurile şi maniile lor. Ei aşteaptă ca Grace să facă primul pas, pândindu-i eventualele greşeli şi opunându-se adesea cu forţă, din inerţie, la sugestiile ei. Grace este cu atât maineajutorată cu cât franceza ei nu este prea bună, iar din anturajul ei, cu excepţia părintelui Tucker şi a Prinţului, nimeninu vorbeşte engleză. Comunicarea este dificilă. Ea, care şi-a cucerit atât de greu independenţa, va trebui să se obişnuiască să fie servită, să nu fie niciodată singură, să fie observată în permanenţă şi să nu poată ieşi fără a fi însoţită de o doamnă de onoare şi un bodyguard. Cuplul se instalează la parter, în apartamentul de celibatar al lui Rainier, care dă spre grădină, spre vest. Camerele nu sunt prea vesele, ci sunt zugrăvite în culori terne. Prinţul ceruse să se împrospăteze şi apartamentele de protocol, să li se dea, după expresia lui, „o tuşă de albastru”. Încetul cu încetul, Gracese familiarizează cu majordomii, cameristele, grădinarii şi bucătarii; dar nu e deloc uşor să se impună într-un Palat multăvreme lipsit de prezenţa şi autoritatea unei Prinţese. Un rol complex, dar, după spusele lui Rainier, în mai puţin de un anGrace va dobândi încrederea şi stima tuturor angajaţilor, indiferent de nivelul şi funcţia pe care o ocupă. „A fi prinţesăeste o meserie. Am acceptat să o fac şi să-i consacru tot timpul cuvenit pentru a învăţa să o fac bine.”1
1 Gwen Robyns, Princess Grace, David Mac Kay, New York, 1976, ree- ditată în 1982 (n. autorului).
În scurtă vreme, Prinţesa rămâne însărcinată. Fericita veste este anunţată oficial la radio de Rainier însuşi, la 2 august 1956: „Este o mare bucurie pentru mine să vă fac părtaşi la fericirea noastră. Această veste ar trebui să ne întărească încrederea în viitor.” Grace se confruntă cu o situaţie pe care a controlat-o mereu, din raţiuni profesionale: între două reprize de vomă, sarcina îi dă pofte. Pofteşte la spaghete, iar Rainier se dovedeşte a fi foarte talentat la pregătirea ouălor jumări.
În septembrie, cuplul se duce în America, la bordul pachebotului United States, care asigură ruta Le Havre-New York. Deşi precedată de o conferinţă de presă, nu e o vizită oficială; cu toate acestea, sunt primiţi la Casa Albă de preşedintele Eisenhower, „Ike”, şi de celebra Mamie. Câţiva fotografi americani, prea puţin rodaţi cu protocolul monarhic, ezită în privinţa modului de a se adresa Prinţesei. Sfârşesc prin a-i spune „doamna Rainier”, ceea ce demonstrează, încă o dată, că noul ei statut este greu de acceptat. E drept că, în urmă cu numai şase luni, ea era încă Grace Kelly. De altminteri, acest fapt este verificat prin observaţia că, la sosirea la New York, ea poartă o geantă Hermèscu care încearcă să îşi ascundă sarcina. Această geantă devine una dintre legendele casei din cartierul Saint-Honoré, subnumele de Kelly. Kelly va fi – şi este în continuare – un accesoriu de modă, luxos şi mitic.
Întoarsă în oraşul ei prea-iubit, New York, prinţesa se lasă în voia unei partide dezlănţuite de cumpărături pentru viito- rul bebeluş. Dar şi pentru „casă”. Grace şi Rainier sunt foarte sensibili la toate gadgeturile de uz casnic pe care le propune America; la acea vreme, astfel de noutăţi erau prea puţin cunoscute în Europa. Grace îşi reîntâlneşte şi prietenii. Petrec împreună seri destinse şi neprotocolare. Rainier se lasă convins să joace până şi jocul favorit al soţiei lui, mima. Iar hazardul face ca el să tragă următorul bilet, pe care e scris ceea ce trebuie să mimeze: „Nu utilizaţi WC-ul când trenulstaţionează în gară!” Soţul Ritei Gam, prietenă intimă şi domnişoară de onoare a lui Grace, îi va povesti scena lui Robert Lacey 1 şi va vorbi despre groaza lui Rainier. Asta înseamnă că atmosfera era cu adevărat relaxată; au cinat cu farfuriile pe genunchi şi s-au distrat prieteneşte, evocând vremurile bune de odinioară. Vremuri care se îndepărtează tot mai mult, căci Grace profită de acest sejur ca să-şi golească apartamentul şi să trimită mobilierul la Monaco. Fostul ei domiciliu de pe Bulevardul 5 fusese aranjat de un celebru decorator newyorkez, George Stacey, pe care prinţesa îl cheamă de la jumătatea lui noiembrie la Palat, pentru a o ajuta la transformarea apartamentelor private, fără a uita de amenajarea unei camere a copilului, căci viitoarea mamă este însărcinată în şapte luni.
La 23 ianuarie 1957, la nouă luni şi patru zile de la căsătorie, Prinţesa naşte un bebeluş de 3,730 kilograme, care măsoară 51 cm. Este o fetiţă, care va fi botezată Caroline, Louise, Marguerite. Lui Grace i-ar fi plăcut un băiat, dar Rainier este extaziat că e fetiţă. De altminteri, acest aspect nu ridică nicio problemă dinastică în Monaco, dat fiind că,spre deosebire de ceea ce se întâmpla în monarhiile europene, mai ales în Franţa de odinioară, aici legea salică nu a fost niciodată valabilă. În funcţie de situaţie, femeile succed în mod firesc bărbaţilor la tronul Grimaldi, şi asta de veacuri întregi; iată o frumoasă pildă de modernitate. Aşadar, Caroline este, prin naştere,
1 Robert Lacey (n. 1944), istoric şi biograf britanic; a scris Grace, Putman, 1994 (n. red.)
Prinţesă moştenitoare. A afirma că această naştere nu a fost urmărită de presă ar însemna să ignorăm filonul jurnalistic, dar şi simpatia oamenilor pentru tânărul cuplu, întreprinzător şi apropiat de semeni. Hotărât lucru, Monaco are favoriţii lui. Încă un subiect bun! Mii de jurnalişti erau gata de orice. Unii sperau să poată urmări maşina care avea să o aducă pe Prinţesă de la spital la Palat, după cum îşi închipuiseră că se va întâmpla. Numai că tradiţia cerea ca vlăstarele princiaresă se nască la Palat, iar Grace ţinea să o respecte. Cum nu se întrezărea nicio complicaţie, naşterea a avut loc între zidurile vechi ale Palatului, în biblioteca transformată în sală de naştere. Prinţesa Grace, care nu îşi uitase sângele irlandez, pusese să se tapeteze încăperea în mătase verde, culoare emblematică a Irlandei şi aducătoare de noroc. Fotografii şi cameramanii sunt dezamăgiți, cu atât mai mult cu cât unii se înțeleseseră deja cu şoferul ambulanţei ca acesta să încetinească maşina când avea să ajungă în dreptul obiectivelor lor!
Douăzeci de salve de tun anunţă vestea cea mare. Un amănunt uitat: în acelaşi interval, în Franţa se lansa Omul care ştia prea multe (a doua versiune), filmul lui Alfred Hitchcock, a cărui temă muzicală, cântată iniţial de Doris Day, anumecelebra „Que sera, sera”, este adaptată împrejurării şi cântată în limba franceză de Yvette Giraud:
„În leagănul
Unui castel străvechi
Vine pe lume o promisiune. O prinţesă uimită
Căreia i se va cânta Ce va fi, va fi!”
Mai târziu, Prinţesa Caroline va fi adesea întâmpinată la Monte Carlo de către excelenta orchestră a lui Aimé Barelli1 cumelodia „Sweet Caroline”. Primele secvenţe cu bebeluşul nu se datorează presei, ci unui cameraman autorizat, PrinţulRainier însuşi, care filmează mama şi copilul cu o cameră de 16 mm. Filmul este difuzat pe Télé-Monte-Carlo, care avea înjur de cincisprezece mii de telespectatori. Caroline are abia cincizeci şi una de ore şi e deja un star… Bat clopotele, maşinileclaxonează, iar populaţia monegască se adună în piaţa Palatului, scandând „Trăiască Prinţesa Caroline!”.
Printre numeroasele mesaje protocolare, să îl amintim pe acela al preşedintelui Republicii Franceze, curtenitorul René Coty: „Vă adresez, Monseniore, atât dumneavoastră, cât şi Prinţesei, cele mai cordiale felicitări. Sunt foarte fericit căprimitorul dumneavoastră cămin este astăzi împodobit cu prezenţa unei fetiţe căreia îi transmit cele mai calde urări defericire. Vă rog să transmiteţi Prinţesei Grace respectuoasele mele omagii. Vă încredinţez, Monseniore, de sincera mea prietenie.” Printre oamenii copleşiţi de această naştere se numără şi singurul deţinut din închisoarea monegască, un hoţde douăzeci şi patru de ani, care beneficiază de amnistie. Trăiască Prinţesa Caroline! Prenumele acesta nu a fost ales la întâmplare: a fost cel al soţiei Prinţului Florestan I, căsătorită în 1816 şi decedată în 1879, o femeie remarcabilă, de origine franceză, care a cunoscut şi depăşit dificila perioadă a protectoratului Piemont-Sardinia asupra Principatului.
După cum declarase deja, Grace va alăpta ea însăşi bebeluşul. Bătrânul Palat al neamului Grimaldi devine o casă a fericirii, căci peste cinci luni Grace va fi din nou însărcinată. Va naşte pe 14 martie 1958. De astă dată va fi un băiat, Albert, careprimeşte prenumele ilustrului său stră-străbunic, Albert I, fascinant explorator al oceanelor, suveran vizionar şi apărătoral păcii între oameni. O sută de salve de tun anunţă Principatului vestea naşterii unui moştenitor de parte bărbătească. În ordinea succesiunii, Caroline îi cedează locul. Grace, foarte fericită, este literalmente acoperită de orhidee, cu zecile şisutele. Pasiunea ei pentru flori este deja cunoscută. Prinţul îi dăruieşte un colier de diamante şi declară în faţa supuşilor:„(…) Mulţumim Domnului că ne-a acordat această nouă fericire, mărturie a graţiei Sale divine.”
1 Aimé Barelli (1917–1995), şef de orchestră, compozitor, cântăreţ şi trompetist de jazz francez, naturalizat monegasc (n. red.).
Cu toate acestea, viaţa la Palat, chiar şi în apartamentele private, este destul de restrictivă. În scurt timp, Prinţul şiPrinţesa decid să îşi achiziţioneze un refugiu pe munte, deasupra Principatului, un loc unde vor trăi cu adevărat ca un cuplu şi ca o familie. Acest refugiu va fi Roc-Agel, o fermă veche, puţin fortificată, pe jumătate dărăpănată, cu aspect provensal. Locul e minunat, căci la opt sute de metri altitudine nu se mai simte căldura sufocantă a litoralului şi sedeschide o privelişte superbă asupra Coastei de Azur şi a Rivierei italiene. În vederea amenajării unei locuinţe cât mai confortabile, simple şi sigure, se vor realiza lucrări îndelungate, în mai multe reprize. Fiecare va putea da curs propriilorpasiuni: animalele domestice vor fi stăpânele locului. Cai, ponei, câini, pisici, păsări, toate umblă în libertate. Într-o vară,câteva animale sălbatice din menajeria de la Palat vor fi transferate la Roc-Agel. Nu vor fi lăsate, fireşte, în libertate, dar vor schimba şi ele aerul; doar suveranul însuşi declarase: „Trebuie să se bucure şi ele de-o vacanţă!” Rainier se destinde într-un atelier de tâmplărie şi feronerie, iar Grace are ultimul cuvânt de spus în privinţa grădinilor şi florilor de pe acest domeniu privat. Grătarele şi picnicurile în aer liber adună în jurul mesei doar cercul familial şi practic niciun străin. În weekendurile în care nu există obligaţii de călătorie, întâlnirea de la Roc-Agel e sacră. O ocazie de a se odihni, de asporovăi, de a citi, de a asculta muzică sau de a cânta, de a fi alături de copiii care au şi ei, fiecare, câte o căsuţă. În acest ranch, aşa cum vecinii şi monegascii numesc ferma, doar o încăpere micuţă, tapetată cu fotografii şi afişe, vorbeşte despre gloriosul trecut cinematografic al lui Grace Kelly. De-a lungul timpului, izolarea sigură de la Roc-Agel va fi tot mai preţioasă pentru familia Grimaldi. În cămaşă, jeanşi şi pălărie de paie, Grace e fericită, căci nu trebuie să joace niciun rol; Roc-Agel este adevărata ei casă. Un colţ de rai, deşi sub aspect geografic e foarte aproape de Monaco.
Dar cum să te îndepărtezi cu adevărat de o situaţie politică la acea vreme îngrijorătoare? Grace, care studiase cu atenţieistoria noii ei ţări, este martorul direct al dificultăţilor serioase cu care se confruntă soţul ei. Un conflict intern mocneşte de multă vreme. El a apărut din 1955 şi a avut la origine divergenţele dintre Consiliul Naţional (Parlamentul) şi guvernul; motivul era legat de funcţionarea serviciilor administrative. În plus, o bancă, depozitară a importante fonduri publice, dăduse faliment. Pe deasupra, mai mulţi membri ai Adunării au demisionat şi apoi au refuzat să se prezinte la alegerile organizate. Noul Consiliu Naţional, abia instalat, ar fi dorit o revizuire a legii fundamentale a statului, anume aConstituţiei, care data din 1911 şi pe care Prinţul Louis al II-lea, bunicul lui Rainier, nu a avut posibilitatea de a oreformula. Tânărul suveran considera că o amendare a textului era, desigur, necesară, dar că era preferabil să se instituie o Comisie care să îi prezinte propuneri. Printre altele, controlul bugetului naţional era o problemă esenţială. În 1958, anul naşterii prinţului Albert, lucrurile nu se mişcaseră deloc. Aleşii au votat în unanimitate o moţiune pentru „a finaliza rapid reformele constituţionale şi reformele structurale indispensabile evoluţiei normale a instituţiilor Principatului”. Conform acestui decret, este vorba despre a prevedea „înlocuirile care se impun în interesul statului”. Timp de câteva luni, neînţelegerile dintre Consiliul Naţional şi guvern s-au agravat. Or, Prinţul avea proiecte importante, pentru o serie de lucrări mari, iar finanţarea lor nu era reglementată. Suveranul se trezeşte lipsit de mijloacele de a porni reînnoirea, indispensabilă şi urgentă, a Principatului. Monaco riscă să fie paralizat.
În 28 ianuarie 1959, Prinţul, sătul, semnează o ordonanţă care suspendă, temporar, unele dispoziţii constituţionale. Destinul vechii monarhii este în joc. „În termenii ordonanţei de suspendare, atribuţiile conferite Consiliului Naţional sunt exercitate, cu titlu consultativ, de către Consiliul de Stat; atribuţiile conferite municipalităţii şi Consiliului comunal sunt exercitate de către o delegaţie comunală specială, ai cărei membri sunt numiţi prin ordonanţa suveranului; în sfârşit, sunt interzise reuniunile publice cu caracter politic.”1 Această ultimă prevedere ilustrează profunzimea problemelor. Fireşte că Prinţesa nu este în mod direct implicată în toate aceste evenimente, dar nici nu le poate ignora. Ea exercită din ce în ce mai multe responsabilităţi oficiale: din 23 mai 1958, la două luni de la naşterea lui Albert, este numită preşedintă a Crucii Roşii monegasce, care a fost întemeiată în 1948 decătre Prinţul Louis al II-lea. Mai mult: în toamna lui 1959, prin ordonanţă princiară, Grace este numită regentă până la majoratul lui Albert, în caz de dispariţie prematură a lui Rainier. Este evident că suveranul, preocupat fiind de situaţia din Principat, are o încredere deplină în soţia lui. Grace este perfect integrată în viaţa Principatului, cu bunele şi cu relele sale. Cu această nouă aură, Prinţesa îşi va însoţi soţul în călătoria lui oficială în Franţa, în cursul toamnei. Prima vizită a lui Grace în calitate de Prinţesă de Monaco va fi găzduită de Republica Franceză.
1 Jacques Freu, René Novella şi Jean-Baptiste Robert, Histoire de Monaco, vol. 1. Lucrarea aduce bune lămuriri asupra acestor probleme complexe (Éditions du ministère d’État, 1986) (n. autorului).
Multe lucruri s-au schimbat în Franţa de la căsătoria domnişoarei Kelly şi până acum. Ia fiinţă a Cincea Republică Franceză. Generalul de Gaulle, ales preşedinte de mai puţin de un an, s-a instalat la Élysée în 8 ianuarie. Chiar dacă aceasta este a treia vizită a Prinţului în Franţa din 1950 încoace, de astă dată prezenţa soţiei îi conferă o dimensiune de care politica nu ar trebui să se lipsească: farmecul. În 12 octombrie 1959, rememorând legăturile vechi care unesc cele două popoare şi conduita sclipitoare a sublocotenentului Grimaldi în ofensiva generalului Montsabert în timpul campaniei din Alsacia (în 1954, Rainier însuşi fusese numit colonel al Armatei fran- ceze), preşedintele de Gaulle declară: „Monseniore, sunteţi nobilul reprezentant al unei dinastii care nu a încetat să întreţină cu noi cele mai strânse şimai încrezătoare relaţii. Fără îndoială, acestea sunt generate de natura politică şi geografică a lucrurilor, dar în egală măsură sunt inspirate de cele mai bune raţiuni intelectuale şi afective… În ceea ce ne priveşte, vom păstra mereu la loc de cinste dovezile acestor legături, precum actul semnat de străbunul vostru, Prinţul Albert, prin care sunt reglementate raporturile dintre ţările noastre, sau faptul că în timpul Primului Război Mondial, bunicul vostru, Prinţul Louis al II-lea, a considerat că este de datoria lui să intre în armata franceză ca ofiţer general; preţuim, în egală măsură, curajoasa voastră participare în rândurile Armatei 1 franceze la lupta care a eliberat Europa şi a purtat drapelele noastre peste Rin şi peste Dunăre. Da, Monseniore, vizita voastră consacră comuniunea de interese şi de sentimente care creează o exemplară asociere între ţările noastre.”
Înainte de această călătorie, Prinţesa a lucrat mult, a citit şi a cerut să i se comenteze Memoriile de război ale generalului de Gaulle. Antiamericanismul lui îi era cunoscut, dar la fel şi galanteria. El este mişcat de faptul că Grace doreşte să i se adreseze în franceză, iar greşelile ei de gramatică şi de pronunţie i se par „fermecătoare”. În sala de ceremonii de la Élysée se desfăşoară un spectacol de balet; lui de Gaulle nu îi place acest palat, spunând – chiar din ziua instaurării – că „această casă e prea burgheză, nu e deloc animată de suflul spiritului”. În rochii de seară, haine de ceremonie şi uniforme – generalul detestă smochingul – Grace stă la stânga lui, vizibil intimidată. În dreapta ei, Prinţul şi doamna de Gaulle. Cotidianul Paris Presse va scrie a doua zi: „Grace de Monaco a domnit peste cincisprezece miniştri şi trei sute de supuşi la Élysée.” Pe peronul prezidenţial, fotografia oficială înfăţişează cele două cupluri: Grace este la stânga preşedintelui – care e de astă dată în haină. Ea poartă un taior închis la culoare şi un turban. Grace va fi întotdeauna fericită să stea de vorbă cu acest om, atât de impresionant. Va spune: „Am pălăvrăgit cu de Gaulle despre una, despre alta. Era foarte interesant şi, mai ales, foarte profund în reflecţiile lui.” Îndrăgostit de o limbă precisă, generalul de Gaulle nu ar fi apreciat prea mult verbul „a pălăvrăgi”, cu atât mai mult cu cât îşi avertizase odată unul dintre colaboratori: „Cu generalul de Gaulle nu se pălăvrăgeşte!” Era recunoscut drept un maestru al conversaţiei. Bârfa de la Élysée dă asigurări că generalul, ale cărui cuvinte de spirit fac de obicei carieră, şi-ar fi numit musafira „Afrodita americană”! Farmecul… După trei zile de vizitat spitale şi orfelinate, Grace a cucerit inima parizienilor. Rainier conchide: „E cel mai bun ambasador al meu!” O idilă politică, dar iată că în scurt timp relaţiile franco-monegasce se vor deteriora. O criză externă care se va suprapune crizei interne, adâncind-o. Atunci, frumoasa Prinţesă venită din America va fi, fără îndoială, mai puţin „fermecătoare” în ochii generalului de Gaulle…
Între timp, Prinţul a reuşit să potolească spiritele în plan politic acasă, în Principat. În 4 ianuarie 1960, ca dar de Anul Nou, anunţă dorinţa lui „de a colabora mai eficient, excluzând eventualitatea certurilor şi opoziţiilor personale, ceea ce va permite renunţarea la interesele particulare în faţa interesului general”. Pentru a calma spiritele încinse de laMonaco şi a-şi consolida autoritatea, monarhul pregăteşte întoarcerea la regimul constituţional, suspendat de aproape un an; el transferă atribuţiile Consiliului Naţional unei Adunări, având grijă ca alcătuirea acesteia să fie stabilită printr-o ordonanţă a suveranului. Prinţul nu vrea să renunţe la puterea lui, chiar dacă regretă sincopele apărute în viaţa politică.Dar acesta este preţul izbânzii; e nevoie de răbdare, de multă cugetare înainte de a acţiona, pentru a se reduce riscurile unei erori. Or, suveranul Rainier, prezentat adesea la acea vreme drept un bărbat mai curând trist înainte de căsătorie, este acum foarte fericit în viaţa personală; e un lucru important, care contează în lupta care îl aşteaptă, o luptă decisivă pentru stabilitatea politică. Această stabilitate a fost pusă în pericol de diverse ambiţii şi de câteva certuri de culise.
Obiectivul este uriaş în simplitatea lui: Prinţ prin naştere, Rainier al III-lea trebuie realmente să cucerească Monaco pentru a fi suveran. Trebuie să se debaraseze de jugul apăsător al rutinei, atât de confortabil, dar atât de iluzoriu… Laînceput, era singur. Acum nu mai este, dar sarcina lui e departe de a fi una uşoară. Principatul nu trebuie slăbit şi nici nutrebuie să se clatine, ceea ce ar fi şi mai rău. Veacuri de Istorie au dovedit-o cu prisosinţă: câte pofte nu roiesc în jurul acestui Rocher!
Din fericire, monarhul şi soţia lui au asigurat viitorul dinastic şi imaginea cuplului spulberă amintirile neînţelegerii şi tristeţii. Cu toate acestea, o încercare personală o afectează profund pe Grace în primăvara lui 1960. Tatăl ei este operat de cancer la stomac. Ea zboară la Philadelphia. Jack crede că fiica lui nu cunoaşte dimensiunea reală a bolii sale, ceea ceface ca întâlnirea lor să se desfăşoare într-o notă artificială. Fiecare joacă acum cartea speranţei. În realitate, Grace ştie că tatăl ei este pierdut. Petrece cincisprezece zile la căpătâiul lui, apoi se întoarce la Monaco pe 13 iunie. Nu îl va revedea niciodată pe bătrânul patriarh, care se va stinge la 20 iunie, la şaptezeci de ani, dar măcar apucase să îşi ia rămas-bun de la el. Prinţesa ia din nou calea Philadelphiei, pentru funeralii. Tânăra femeie este devastată de dispariţia acestui tată exigent, pe care încercase mereu să îl bucure, să îl facă mândru de ea; Jack ocupase un loc important în viaţa ei. În ciuda destinului ei sclipitor, Grace se întreabă dacă izbutise cu adevărat să îl facă fericit. Multă vreme va fi afectată de acest doliu. În timpul verii, la un concert în curtea Palatului princiar, când orchestra a început să cânte Chopin, ea şi-a părăsit în grabă locul, cu obrazul scăldat în lacrimi, copleşită de durere. Rar a fost văzută manifestându-şi public emoţiile. În seara aceea, durerea nu a fost a Prinţesei, ci a lui Grace Kelly.
