DUANE W. ROLLER este istoric și clasicist, specialist în istoria și civilizația lumii mediteraneene antice. Este profesor emerit al Universității de Stat din Ohio. Cartea sa despre civilizația pontică a primului secol î.Cr., Imperiul Mării Negre, este în curs de apariție în traducere română la Humanitas.
Despre carte:
Celebritatea Cleopatrei se întemeiază mai ales pe legendele exotice ale Renașterii, care au circulat până în epoca modernă, dând naștere unor la fel de celebre reprezentări în pictură, teatru, film. Deși a fost una dintre cele mai puternice femei ale lumii antice, până la noi a ajuns doar povara reputației sale postume – o figură artificială a istoriei culturii.
Istoricul și clasicistul Duane W. Roller scrie o biografie a Cleopatrei VII Theá Philopátor bazată exclusiv pe sursele antice – romane, grecești sau egiptene, inclusiv pe textele reginei care ni s-au păstrat – și pe mărturiile arheologice, despărțind personajul real de mit și redându-i locul cuvenit în istorie. Cu atât mai limpede devine genealogia figurii legendare a Cleopatrei: astfel, de pildă, bine- cunoscutele episoade romantice legate de Cezar sau Marc Antoniu se lămuresc pe deplin ca investiții politice într-un joc extrem de complicat.
Dincolo de ascensiunea și căderea uneia dintre cele mai renumite femei ale istoriei, ni se așterne în fața ochilor o lume fascinantă, exotică, nebănuită astăzi: Egiptul ultimilor Ptolemei.
„Un portret bogat și cuprinzător al Cleopatrei, cu numeroasele ei chipuri: orator remarcabil, medic, savant, general, cârmuitor desăvârșit. Folosind doar izvoare antice, Duane W. Roller destramă vălul de legendă țesut în jurul faimoasei regine. Adevărata Cleopatra iese la iveală în toată splendoarea ei.“ — Margaret George, autoarea bestsellerului The Memoirs of Cleopatra
FRAGMENT
În anul 34 î.Cr., Cleopatra și Antoniu au oficializat, în cadrul unei ceremonii desfășurate la Alexandria, modificările teritoriale pe care acesta le‑a făcut pentru ea și i‑au desemnat pe copiii reginei drept conducători ai unei mari părți din regiune. Acest fapt nu a fost bine primit la Roma, iar omologul lui Antoniu, triumvirul Octavian, acum sin‑ gura putere în Italia și în vest, a început să îl considere rival. Faptul că Antoniu o trimisese acasă pe Octavia și locuia permanent cu Cleopatra a transformat disputele politice într‑o ceartă de familie. Între cei doi triumviri a izbucnit un război aprig de propagandă, axat în mare parte pe problema celui care era adevăratul moștenitor al lui Iuliu Cezar. Cleopatra a fost implicată în acest conflict și astfel au ieșit la iveală toate prejudecățile romane împotriva străinilor și a femeilor barbare; cele mai multe dintre poveștile populare despre personalitatea și stilul ei de viață datează din această perioadă. Evenimentele au degenerat către războiul pe care Octavian i l‑a declarat Cleopatrei în anul 32 î.Cr. Flota ptolemeică, comandată din nou de regină, în‑ soțită de forțele terestre aflate sub controlul lui Antoniu, s‑a deplasat pe coasta de vest a Greciei pentru a preveni un eventual atac al lui Octavian asupra Egiptului. În septembrie 31 î.Cr. a avut loc o bătălie în largul promontoriului Actium; Cleopatra, dându‑și seama că defensiva Egiptului era pusă în pericol, și‑a retras navele din luptă și s‑a întors acasă, luându‑l cu ea și pe Antoniu.
La întoarcerea în Egipt, a înțeles că poziția ei era dispe‑ rată și a încercat să fugă în India și să se asigure că fiul ei, Cezarion, va fi instalat pe tron. Antoniu, pe de altă parte, a adoptat o atitudine sinucigașă și s‑a retras pentru cea mai mare parte a vieții sale. Negocierile prelungite dintre Octavian și cei doi nu au reușit să rezolve nimic, iar în vara anului 30 î.Cr. Octavian a invocat soluția militară, invadând Egiptul. Cleopatra, considerându‑l pe Antoniu dispensabil și sperând că ea sau regatul ei ar putea supraviețui fără el, l‑a determinat pe acesta să se sinucidă, dar, când a aflat că ea însăși fusese cruțată doar pentru a fi expusă cu ocazia revenirii triumfale a lui Octavian la Roma, a ales, de asemenea, soluția sinuciderii. În luna august a anului 30 î.Cr., regatul ptolemeic a luat sfârșit.
Bibliografia despre Cleopatra VII este enormă, cuprinzând mii de lucrări. Cu toate acestea, deoarece regina este o figură a culturii populare și, de fapt, a istoriei universale, multe dintre aceste lucrări nu sunt relevante pentru cercetătorii clasiciști sau, de fapt, pentru cei care doresc să se informeze despre regina însăși și despre rolul ei în istoria primului secol î.Cr. Din motive evidente, un mare număr de cercetători manifestă un interes subiectiv față de Cleopatra, de la studenții dramaturgiei renascentiste la istorici de artă, muzicologi și cineaști. Este pe deplin îndreptățită cercetarea personalității Cleopatrei din aceste puncte de vedere, dar această abordare o percepe pe regină ca pe o figură artificială a istoriei culturale, nu ca pe o personalitate istorică a perioadei elenistice târzii. Reconstituirea mitului Cleopatrei nu este preocuparea prezentului volum și, într‑adevăr, oricât de interesantă ar fi aceasta, nu are nimic de‑a face cu regina însăși, în afară de a demonstra forța reputației sale. În orice caz, influența sa postumă este atât de puternică, încât nici cei mai buni cercetători clasiciști nu i se pot sustrage, iar aceștia cad adesea în capcana unui citat pertinent din dramaturgie sau a unei discuții despre o operă de artă din secolul al XIX‑lea. Cu siguranță nu este nimic greșit în acest sens, iar evoluția modernă a tradiției clasice reprezintă o componentă inevitabilă a studiilor clasice. Doar că, în cazul Cleopatrei, demersul poate fi periculos pentru simplul fapt că materialul de după Antichitate copleșește atât de mult informația existentă din lumea clasică, încât este posibil – mai mult decât în cazul oricărei alte personalități din Antichitate – să o pierdem din vedere pe Cleopatra pe măsură ce aceasta devine copleșită de povara reputației sale. De fapt, unele dintre cele mai cunoscute episoade ale carierei ei pur și simplu nu s‑au petrecut ca atare. Nu l‑a întâmpinat pe Cezar înfășurată într‑un covor, nu a fost o seducătoare, nu și‑a folosit farmecul pentru a‑i convinge pe bărbații din viața ei să‑și abandoneze rațiunea și nu a murit mușcată de o viperă. Este posibil ca ea nici măcar să nu îi fi născut un copil lui Cezar. Cu toate acestea, alte elemente importante ale carierei sale au fost ocolite în repertoriul ulterior Antichității: a fost un comandant naval iscusit, o autoritate medicală publică și un administrator imperial experimentat; a fost întâmpinată cu adulație în tot estul Mediteranei, fiind probabil chiar văzută de unii ca o figură mesianică, speranța unei viitoare zone estice a Mediteranei eliberate de sub stăpânirea romană.
Cleopatra de Duane W. Roller, Traducere de Emanuela Jalbă-Șoimaru, Ed. Humanitas, 2024, colecția Istorie
