For the english version scroll down
Control – control dus la extrem. Actori care n-au mişcat în front (căci, nu-i aşa, orice regizor se visează măcar o dată general pe câmpul de luptă al teatrului). Scena cu un epicentru care capătă treptat putere şi energii venite dinspre cei doi poli (ex)centrici – polii afacerilor cu sine însuşi. Un el care deține biroul şi controlul asupra statisticilor, o ea care transformă obiectele în fetişuri sexuale. Se vor întâlni atunci când căutările lor iau sfârşit, adică atunci când moartea transformă capătul de linie într-un nou început (accidentul catastrofic nu-i face mai umani, doar mai vulnerabili). În centrul scenei – viață extraprofesională aşa cum e ea – disfuncțională, cu multe stângăcii, fără prea multe idealuri afirmate/confirmate, fără orizont. Două cupluri care-şi transmit rolurile unii altora, fie în interiorul aceluiaşi cuplu, fie de la un cuplu la celălalt. Interesant este că în tot acest timp sunt trei (sau patru?) oameni outsideri, din toate punctele de vedere, care nu fac altceva decât să joace rol de limite sau borne – delimitarea spațială neexistând clar atunci se simțea nevoia unui reper de altă natură care să ne arate că, de fapt, labilitatea derivă şi din această permanentă deplasare în spațiu a celor responsabili cu ordinea şi curățenia, deci cu controlul. Pentru că la final ei sunt singurii supraviețuitori, cei cărora le va aparține lumea şi de care depinde viitorul acesteia. Nimic nu mai e în picioare, nimic nu mai pare a fi întreg, nici măcar speranță că se mai poate face ceva. Şi, cu toate acestea, liniştea are puls. Deci, există o nouă formă de viață.
În afară de manifestul evident al autorului textului (dar asumat în întregime de echipa spectacolului) față de scindarea în două părți absolut inegale ale vieții sociale şi incapacitatea omului de a-şi negocia libertățile, în spectacolul montat de Horia Suru la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe mai găsim ceva – pericolul uniformizării până la aplatizare totală a tot ceea ce înseamnă viață personală. Nu ne mai deosebim cu nimic unii față de ceilalți. Facem parte dintr-un 1984 orwellian mai mult decât prezent. Avem aceleaşi credite pentru satisfacerea aceloraşi false nevoi, ne uităm la aceleaşi emisiuni, mâncăm aceeaşi cină din semipreprarate deloc atent selectate, dar la fel de bine etalate pe farfurii.
Te bântuie mult timp polifonia începutului de spectacol, care pare că nu se mai termină, voci indistincte, suprapuse şi în opoziție totală (când clare şi cu tonalităti adecvate, când atonale şi fără pic de personalitate); cum, la fel, te marchează mişcările extrem (prea mult pentru gustul meu) de bine controlate în spațiu, actorii neabătându-se de la traseele lor foarte bine circumscrise – aici mi-ar fi plăcut mai multă interacțiune cu publicul. Trecerea de la un moment la altul este realizată prin schimbarea fondului sonor, dar şi a luminilor. Se remarcă o succesiune foarte logică a centrilor de acțiune (m-am plasat de fiecare dată în locul unde urma să se întâmple acțiunea, nu acolo unde era deja acțiune, ceea ce înseamnă că deja anticipam, corelam intuitiv informațiile puse la dispoziție). Mi-ar fi plăcut să văd mai puțin control, mai puțină precizie la momentele de dans – s-a simțit prea mult din punctul meu de vedere studiul. Dar probabil ca firescul va veni odată cu plusul de reprezentații.
Un spectacol în care actorii sunt scoşi din zona lor de confort, obligați să se abandoneze echipei tehnice, fără de care nimic n-ar fi ieşit cum trebuie. E unul din acele spectacole în care se plăteşte tribut greu tehnologiei şi aici avem unul din paradoxurile despre care se face vorbire în Și liniștea are puls: cât de folositoare ne sunt inovațiile şi tehnologia, dacă noi rămânem fără suflete şi fără emoții?
Câmpul social – universul cotidian devine un adevărat câmp de luptă, în care unii preiau temporar conducerea, iar ceilalți încearcă să se insubordoneze, dar fără prea mare succes. Așa se face că există două momente de crush – când practic se face switch-ul între centrii de acțiune, actorii delimitându-și clar rolurile și etalându-și vulnerabilitățile cu energiile cerute de momentul în sine. Și fiindcă a venit vorba de actorii s-a simțit faptul că s-au ajutat mult unii pe ceilalți, pentru că doar aşa cred că ar fi reuşit să nu dea greş. Şi mai cred că aici rezidă şi refuzul lor parțial de a relaționa direct cu publicul.
Una din problemele pe care le ridică un astfel de text este unde îşi mai are locul astăzi arta in viața oamenilor? Acasă avem interioare reci, standardizate după criterii modulare, impersonale, fără pic de culoare. La locul de muncă avem acelaşi univers monocrom, dar cu o mult mai accentuată tușă spre rece – nu venim la birou să ne facem prieteni, nu venim să ne lăsăm conduşi de emoții, ci venim să contribuim la creşterea randamentului firmei. La fel şi în spațiul public – oameni şterşi, nevăzuți, neauziți, covârşiți de spaimele celor care trăiesc în cuburile suferinței umane. Excelent redată senzația apăsătoare de constrângere din scenografie, la care se adaugă dorința regizorului de a ne uita la tot ceea ce se întâmplă de jos în sus, în felul acesta creându-se un foarte mic „al patrulea perete” – convenția teatrală există sau nu, după cum simțim noi nevoia să intrăm sau nu în scenă. De altfel, au fost cel puțin doi spectatori care au dansat şi aruncat cu obiecte laolaltă cu actorii, cu o bucurie descătuşată – în sfârşit pot face şi eu asta! Spectatorii pot alege să audă, să audă şi să vadă, să audă, să vadă şi să se mişte. Există unghiuri în sală din care poți vedea totul panoramic (chapeau bas pentru construcția arhitectonică din acest punct de vedere!), aşa că nu riscă nimeni sa plece cu senzația că a pierdut ceva.
Un spectacol despre care se va vorbi şi pe care îl recomand oricărui spectator dornic de experiment teatral bine articulat in jurul unei idei şi bine structurat din punct de vedere regizoral.
ŞI LINIŞTEA ARE PULS de Brad Birch
Regia: Horia Suru
Scenografia: Romulus Boicu
Coregrafia: Sophie Duncan
Cu:
Daniel Rizea
Alexandrina Ioana Costea
Elena Popa
Fatma Mohamed
Costi Apostol
Claudia Ardelean
Camelia Paraschiv
Monica Codreanu
Sergiu Aliuş
Regizor tehnic: Lidia Bac
Sunet: Nagy Attila
Video: Zoltán Barbuj Bakó
Lumini: Bakó Zsigmond
Afiș: Romulus Boicu
Atenție: publicul se mișcă liber în spațiul de joc. Nu există scaune.
******
„Filip didn’t even come to work today. I started to drink from his cup.” – The (Un)silences of a society we don’t want to belong to
Control – an extremely control. Actors that haven’t made a move in the front (cause, isn’t it, any director dreams to be at least once a general on the battlefield of the theatre?). The scene is an epicentre that slowly increases its power and gets the energy coming from those two (ex)centric poles – the poles of personal affairs. One guy that owns the office and also the control over the statistics and a “she” that makes from every object a sexual fetish. They will meet when they will end their searches, I mean the moment when death will transform the end line into a new beginning (the catastrophic accident doesn’t make them more human but more vulnerable). In the middle of the scene we have extra-professional life as it is – dysfunctional, with its clumsiness, without too many affirmed/confirmed ideals, without a horizon. There are two couples that change roles between them, either inside the couple, either from a couple to another. It’s interesting to see that during that time there are three (or four) outsiders in all respects who play nothing but limits or boundaries – we don’t have a clearly spatial delimitation so it was necessary some kind of landmark out there in order to show that lability derives from this continuous movement of those responsible for order, for cleanliness, control as can be said. Cause in the end they are the only survivors, those to whom the world will belong and its future will depend on them. Nothing stands, nothing seems to be unbroken, not even the hope that anything can be done. But, despite these, the silence has its pulse. So, there is a new form of life. Beside the author’s obvious manifest (a manifest entirely assumed by the team) toward the split of the social life into uneven parts and towards the inability of a human being to negotiate its freedoms, in Horia Suru’s play performed at Andrei Muresanu Theatre in Sfantu Gheorghe we can find something more – the danger of an uniformity until flattening of everything personal life means. We aren’t different from the others anymore. We are part of an Orwellian 1984 more than present here. We have same credits to meet the same fake needs, we watch the same tv shows, we eat the same semi-prepared dinner, not at all carefully selected, but well displayed on our plates. The polyphony from the beginning of the play haunts you for a long time, cause it seems to have no end. There are blurred, overlapped and completely opposite voices – they can be clear and with appropriate tones and then atonal and having not a bit of personality. Also, the movements, which are extremely well controlled throughout the space (too much I can say) and the actors keeping their well drawn paths – that’s where I would have liked to see more interaction with the audience. Passing from a moment to another is made by changing the sound background and the lights. We can see a great logical succesion of the action’s centres. I have been always siting in the place where the action was going to happen, not where it was already taking place, and that means I have already been anticipating the game, correlating the information by intuition. I would have liked to see less control and less precision during the dancing moments cause the studying was too obvious, I can say. But perhaps we’ll see the disangagement as performances go on.It’s a performance where there actors are taken out of their comfort zone, forced to surrender in front of the technical team which was very important in the development of the play. It is one of those plays that pay their tribute to technology and here it is one of the paradoxes hidden in “Silence also has its pulse”: how useful are innovations and technology for us if we lose our souls and our emotion instead?The social field- our daily universe becomes a real battlefield where some of the people temporarily take the lead while the others try to unsubordinate with no success. That’s why there are two moments of crush when we can see a switch between action’s centres, the actors clearily defining their roles and showing all their vulnerabilities involving the energy requiered by the specific moment. Rearding the actors, I can say that they were helping each other a lot as the only way to succed. I also think that’s why they partially refuse to relate directly to the audience. One of the issues raised by such a text is where does art has its place nowadays in our lives. Our homes are standardized according to modular, dull and impersonal criteria. Same monochrome universe we meet in our workplace and there the cold is more pronounced – we don’t get to the office in order to make friends or to let ourselves lead by emotion, but to increase the efficiency of the company. Same in public – people are dull, unseen, overwhelmed by the fears of those living in the cubes of human suffering. The pressure of restraint in the scenographic act was brilliantly expressed and this was followed by the director’s desire to make us see everything happening there, from bottom to top, creating a very small ‘fourth wall’ – is our choice to accept the theatrical convention by entering or not in the scene. Anyway, there were at least two spectators dancing and throwing objects accompanying the actors, and their joy was unchained – “Finally, I can do this!” The audience has its own choice – to listen, to listen and to see, to listen, to see and to move. There are a few points in the hall where you can have a panoramic view (Chapeau bas for the architecture!), so no one can say he lost something from the play. This play will definitely be discussed for a long time and I recommend it to anyone who wants to see a great theatrical experiment, well built around an ideea and well structured regarding the directoral point of view.
