Am aflat despre Joyce Carol Oates pe la începutul anilor ’80, când, într-o revistă Secolul 20, i-au fost publicate două sau trei proze, în traducere, dintre care nu mai rețin decât titlul uneia, foarte interesante în opinia mea de atunci, intitulată Încotro pleci, de unde vii. În acel context, scriitoarea era prezentată ca o tânără promisiune a prozei americane contemporane, faţă de care așteptările erau mari.

Anii au trecut și, iată, Joyce Carol Oates a devenit o certitudine, a confirmat “cu asupra de măsură” evaluările din acea vreme. Cum era şi firesc pentru o autoare de succes, multe dintre cele peste 40 de romane ale ei au fost traduse şi publicate de edituri româneşti, uneori chiar foarte repede după lansarea lor pe piaţa literară americană.

Așa s-a întâmplat, de pildă, în cazul romanului Fiica groparului (The Gravedigger’s Daughter), publicat în SUA în 2007 şi în România, la Editura Curtea Veche, în 2008.

Autoarea afirmă că trama romanului este oarecum inspirată din fapte reale, din povestea uneia dintre bunicile sale. Bineînţeles, povestea este substanțial populată cu elemente de ficţiune, deoarece familia scriitoarei n-a fost foarte risipitoare cu detalii pe acest subiect; de altfel, cartea – care fusese scrisă în mare parte – a fost publicată abia după moartea părinţilor lui Joyce Carol Oates.

Îndrăznesc să afirm că acest roman poate fi considerat ca făcând parte din familia marilor “istorii” americane, precum Iarna vrajbei noastre, de John Steinbeck, sau O tragedie americană, de Theodore Dreiser: naraţiuni ample, cu curgere sinuoasă, în care eroul (eroii) se confruntă cu dileme morale existenţiale.

Astfel, în cazul Fiicei groparului, avem de-a face cu povestea vieţii unei fete cu un destin complicat. Rebecca Schwart se naşte în 1936, pe un vapor ajuns în portul New York, care transporta refugiaţi din Germania către SUA: tatăl Rebeccăi, Jacob Schwart (acesta fiind numele pe care l-a declarat la sosirea în America, dar despre care nu vom şti niciodată dacă era real sau nu), evreu german, a presimţit persecuțiile ce aveau să urmeze în ţara sa şi a decis să emigreze cu toată familia, adică o soţie însărcinată şi doi băieţi. Ajunşi la destinaţie, cu o nou-născută (Rebecca) nedorită, se stabilesc în orășelul Milburn din statul New York, unde tatăl – fost profesor de matematică în Germania, cunoscător al filosofiei lui Schopenhauer şi al marilor gânditori germani – se vede nevoit să accepte – temporar, speră el, deşi această stare de lucruri se va menţine până la sfârșitul vieţii sale – funcţia de îngrijitor al cimitirului local; de aici, o serie întreagă de respingeri: familia Schwart este privită cu reticenţă, ba chiar cu desconsiderare, deoarece este de etnie evreiască, provine din Germania şi, capac la toate, locuieşte şi își câştigă existenţa într-un cimitir. Toţi membrii familiei percep din plin această respingere şi, în consecinţă, fiecare evoluează într-o anumită direcţie: tatăl, Jacob Schwart, devine încet-încet schizofrenic, respingându-i şi el, la rândul lui, pe ceilalți (conceptul evreiesc de goim – ne-evreii, care trebuie evitaţi, deoarece sunt altfel) şi educându-şi cu stăruinţă (şi asprime) familia în aceeaşi direcţie; mai mult, el suferă o puternică decădere morală, devenind brutal, insensibil, alcoolic, agresiv, murdar (în sensul propriu al cuvântului). Mama, Anna, n-a reuşit niciodată să se adapteze noii sale condiţii, să asimileze limba sau cutumele locale, astfel încât se refugiază într-o însingurare ce evoluează către boala psihică. Fratele mai mare, Herschel – cel care încă avea amintiri vagi despre copilăria din Germania – respinge orice demers educaţional şi răspunde cu agresivitate agresivităţii celor din jur, astfel încât, în cele din urmă, este nevoit să dispară, fiind căutat de poliţie pentru o răzbunare crudă, deşi, în convingerea sa, justificată. Fratele mijlociu, Augustin, este pur şi simplu covârşit de ceea ce li se întâmplă, nu reuşeşte să se ridice în niciun fel şi, la fel ca Herschel, alege să fugă de acasă, fără nicio speranţă, în anii de început ai tinereţii. În fine, Rebecca, copila despre care tatăl zice Tu eşti de-a lor, eşti născută aici, ţie n-au ce să-ţi facă, simte şi ea – deşi confuz încă, din cauza vârstei de copil – presiunile etnice şi sociale exercitate asupra ei şi a familiei ei.

În acest context întunecat – care, desigur, are şi oazele sale luminoase, precum succesele şcolare ale Rebeccăi – eroina principală trece, la numai treisprezece ani, printr-o dramă înfiorătoare: tatăl, căzut de-a binelea pradă schizofreniei, ucide în cimitir pe fratele unuia dintre membrii consiliului local, apoi o împuşcă şi pe Anna, soţia lui, în căsuţa lor din cimitir; întoarsă de la şcoală, Rebecca îşi găseşte tatăl cu puşca în mână, alături de mama ucisă, fiind ea însăşi cât pe ce să cadă victimă furiei tatălui, care, în cele din urmă, alege să se sinucidă în faţa fiicei, marcându-i în acest fel viaţa pentru totdeauna. Deoarece atât tatăl, cât şi fiica percep că ei se aseamănă mai mult decât oricare alţi membri ai familiei, iar acest fapt îi înfurie pe amândoi; de altfel, Rebecca va resimţi mult timp prezenţa obsesivă, dominatoare a tatălui.

A doua mare etapă a vieţii Rebeccăi se petrece sub acelaşi semn al realităţii extrem de dure: după un parcurs şovăielnic, Rebecca decide să abandoneze şcoala, iar atunci când cunoaşte un bărbat – cu mult mai în vârstă decât ea – se abandonează cu naivitate unei poveşti de iubire adolescentine: nu observă că Niles Tignor – iubitul ei – este în realitate un interlop, ea luând de bune afirmațiile acestuia despre un presupus serviciu în slujba unei fabrici de bere, în ciuda evidenţelor care ar fi trebuit să-i dea de gândit; nu observă, de asemenea, faptul că acesta îi înscenează o falsă căsătorie; nu este dispusă să ia în considerare semne destul de evidente ale infidelităţii conjugale; suportă despotismul şi brutalitatea fizică a “soţului” așa cum le-a suportat şi pe cele ale tatălui. În ciuda tuturor acestor naivităţi, Rebecca se dovedeşte o mamă foarte bună pentru fiul lor, Niles Jr., pe care caută să-l protejeze cât mai mult posibil de părţile întunecate ale “mariajului” său. În cele din urmă însă, după o bătaie în care Niles Tignor era să-i omoare atât pe mamă, cât şi pe fiu, Rebecca decide să fugă.

Această fugă pune capăt celor două etape negre din viaţa Rebeccăi: ea decide să schimbe atât numele ei, cât şi pe cel al copilului, şi se angajează într-un periplu de peregrinări întortocheate, menite să o ajute să-şi piardă urma faţă de “soţul” cel crud. Ironia sorţii: ea optează pentru un nume – Hazel Jones – pe care-l auzise de la cineva care încerca să o acosteze, acel individ dovedindu-se în final a fi un ucigaş în serie, printre victimele căruia se număra şi fata care purtase acel nume.

Pe durata acestui interludiu frământat, dominat de spaime, ca un purgatoriu situat între partea întunecată şi cea “luminoasă” a vieţii sale, Hazel-Rebecca descoperă talentul pentru pian al fiului său, pe care îl şi cultivă cu obstinaţie, în ciuda tuturor provocărilor existenţiale. Cu obstinaţie şi cu posesivitate:

Rebecca veni prin spatele lui şi îl strânse în braţe ca într-un leşin de fericire, de posesivitate. Își salvase fiul şi se salvase pe sine. Avea să vadă că viaţa ei, deşi schilodită şi zdruncinată ca de fălcile unei bestii uriaşe, era binecuvântată.

De asemenea, schimbarea de identitate este mult mai profundă, nu rămâne doar la nivel de nume: Hazel Jones nu mai are nimic “subversiv”, “impur”, este tânăra americană perfectă, fără nicio moştenire evreiască, îngrijită, amabilă, politicoasă, ponderată etc., arătând în final la fel de artificial ca o figură dintr-o reclamă. Şi totuși, uneori:

Rebecca stătea trează pe întuneric, cu mâinile împreunate după cap. Se gândea la viaţa ei, înşirată în urmă ca mii de mărgele de-o sumedenie de forme, îngrămădite în amintire, confuze, căci în viaţă fiecare fusese aparte şi se definise cu încetineala traiectoriei soarelui pe cer. Ştiai că soarele se mişcă, dar nu-l vedeai niciodată mişcându-se.

În acest moment al vieţii sale, ea întâlneşte un fiu rebel al unei familii înstărite, Chet Gallagher, pianist pasionat de jazz, alături de care, în cele din urmă, întemeiază o familie “normală”, în perfect acord cu stereotipul social: doi soţi care se iubesc şi care îşi cresc copilul, cultivându-i cu fervoare talentul său artistic, care, în final, va triumfa. Iar soţul nu va şti niciodată nimic despre fiica groparului, evreica, fata care şi-a început viaţa adultă cu o falsă căsătorie.

După o întrerupere de mai bine de treizeci de ani, romanul se încheie cu câteva scrisori scrise în anii 1998-1999, în care Rebecca încearcă să ia legătura cu verişoara ei Freyda, emigrată din Germania după război, după ce a trăit tragedia lagărului de exterminare în care şi-a pierdut toată familia. Această complicată încercare de refacere a unei legături de rudenie care n-a existat anterior decât în imaginaţia Rebeccăi se dezvoltă sub semnul cancerului cu care se luptă eroina noastră în finalul vieţii sale.

La finalul lecturii, în pofida numeroaselor întunecimi descrise viguros de Joyce Carol Oates, cititorul poate rămâne cu o concluzie pozitivă: în ciuda unor provocări morale extreme, dublate şi de vicisitudini materiale, eroina reuşeşte să “învingă”, să-şi păstreze un comportament “normal”, “corect”. Este ceva asemănător cu finalul din Iarna vrajbei noastre, roman amintit mai sus. O “normalitate” care cu greu poate fi diferenţiată de “convenţional”, așa cum observă Chet Gallagher la un moment dat:

Şi totuși, în mod ironic, se îndrăgostise de o femeie care, în adâncul sufletului, era o Gallagher mai mult decât el însuşi. Mai convenţională în convingerile, în “moralitatea” ei. Ce e bine, ce e rău. Ce se cuvine, ce nu se cuvine. Hazel se ascundea de îngrijitor pentru că nu putea suporta ca un străin să presupună că era metresa lui Gallagher, care-şi petrecea weekendul de Paşti cu el.

Romanul este scris excelent, într-un stil alert care mai tot timpul te ţine cu sufletul la gură. Primele etape ale vieţii Rebeccăi – copilăria şi traiul alături de Niles Tignor, pe care l-a iubit pe deplin şi care, la rândul lui, a iubit-o şi el în felul lui “interlop” – au evidente accente de psihologie clinică: influenţa zdrobitoare a familiei – povară pe care n-o poţi lepăda toată viaţa; “vina” de a fi fată, indusă cu obstinaţie şi cu insistenţă de către mamă propriei fiice; ura/iubirea faţă de tată, cu inevitabilele ei consecinţe; despotismul tatălui, continuat în ordine cronologică de cel al “soţului” Niles Tignor; “realitatea” văzută prin ochii individului, care de multe ori nu are nimic de-a face cu “realitatea reală” (Jacob Schwart, în crizele sale schizofrenice, “vede” zvastici în pietrişul de pe o alee, desenate de “duşmani”, sau depistează imaginare avansuri ale unor bărbaţi faţă de autoclaustrata lui soţie). De asemenea, schimbarea de identitate a Rebeccăi produce modificări comportamentale profunde; de altfel, în această parte a romanului, autoarea nici nu mai pomeneşte despre Rebecca, ci doar despre “noua” Hazel Jones.

Măiestria tehnică de prozator este şi ea evidentă. De exemplu, romanul are dese ruperi de ritm, trecând cu rapiditate de la un moment la altul al cronologiei povestirii, dând astfel un ritm alert relatării; trăirile senzoriale – contrabalansând cu succes așa-zisa parte “raţională” a existenţei personajelor – sunt redate cu deosebită plasticitate; în fine, unele formulări sunt extrem de sintetice şi de plastice în acelaşi timp: asemenea majorităţii femeilor, ea avea înclinaţia să exagereze semnificaţia morților mărunte sau aerul era rece şi perfect nemişcat. Ca o răsuflare ţinută în piept.

Una peste alta, romanul Fiica groparului merită cu prisosinţă atenţia cititorului. Realizată în condiţii tehnice foarte bune, cu o copertă de mare originalitate, cărţii nu-i mai lipsea decât o mai mare scrupulozitate în eliminarea unor greșeli de culegere şi a unor dezacorduri, nu multe, dar supărătoare pentru o scriere de o asemenea ţinută.

Sursa foto: www.thedailybeast.com (Jeremy Sutton-Hibbert/Getty)

fiica-groparuluiEditura Curtea Veche;

Traducere din engleză şi note: Mircea Pricăjan;

An apariţie: 2008;

Nr. pagini: 627;

ISBN: 978-973-669-709-8.

Share.

About Author

3 comentarii

  1. Mie mi-a plăcut foarte mult “Grădina plăcerilor lumeşti”. Cu siguranţă o să mai citesc şi alte cărţi ale lui Joyce Carol Oates.

  2. George David on

    Am reţinut şi eu titlul “Grădina plăcerilor lumeşti”. Încerc să-l citesc cu prima ocazie.

  3. Acum o citesc, este exceptionala. Si “Gradina placerilor lumesti” este impecabila, o capodopera.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura