Femeia de pe scări, de Bernhard Schlink

Bernhard Schlink. Îmi place acest scriitor german. Şi nu de ieri, de azi, de când i-a apărut cartea “Femeia de pe scări”, ci din primii ani ai Editurii Polirom, pe care am îndrăgit-o, în mare măsură, graţie unor romane ce mi-au revelat o lume livrescă de care nu aveam habar. Este vorba, între altele, de “Pădurea norvegiană” (Haruki Murakami), de “Povestea nopţii” (Colm Tóibín) şi de “Cititorul” (Bernhard Schlink). Ce s-a produs în mine atunci, în anii aceia care veneau după vremurile cenuşii ale comunismului, luminate doar de sufletul operelor clasicilor ruşi sau de atmosfera aproape sufocantă a literaturii sud-americane, continuă şi azi, în căutarea mea febrilă de cărţi, autori, poveşti şi trăiri care să îmi răstoarne lumea şi să o recompună din nou, ca într-un caleidoscop…

Am aşteptat, aşadar, cu nerăbdare fiecare nouă apariţie semnată Bernhard Schlink, bucurându-mă, rând pe rând, de proza lui scurtă din volumele “Evadări din iubire” şi “Minciuni de vară”, dar şi de romanele “Weekendul”, “Întoarcerea acasă” şi “Crima lui Selb”. Dintre acestea, recunosc că mi-a plăcut mai mult proza scurtă, poate pentru că, după “Cititorul”, niciun roman nu s-a apropiat de nivelul de neegalat al acestuia. De aceea, “Femeia de pe scări” mi-a suscitat interesul şi mi-a ridicat iar aşteptările sus, sus, sus. Şi… Şi a fost cât pe ce să fie! Doar că nu a fost. Şi nu pentru că acest roman nu are calităţi, ci pentru că nu convinge. Pentru că Bernhard Schlink nu pare să se concentreze pe o esenţă clară a poveştii şi personajelor, astfel încât rămâne un gust lipicios de clişeu.

Premisa romanului este incitantă: patru personaje – o femeie şi trei bărbaţi – ajung să îşi împletească destinele în jurul unui tablou. Zeci de ani mai târziu, acelaşi tablou îi readuce împreună, reconectându-i parcă pentru a dezlega misterele rămase, pentru a restitui fiecăruia ceea ce îi lipseşte pentru a se împăca cu sine şi a putea merge mai departe. Din păcate există doar puţină tensiune în firul narativ, iar personajele sunt foarte neatrăgătoare. Cele trei personaje masculine nu au suficientă forţă, în timp ce eroina are un comportament incoerent, bizar, care probabil că ar fi trebuit să creeze o iluzie de mister şi profunzime, dar care nu are însă nicio motivație interioară. Niciun personaj nu este multidimensional, tuturor le lipseşte nuanţarea sufletească şi acel inefabil care fascinează. Şi poate mai e ceva. La fel ca în viaţă, odată ce ai cunoscut ce e mai bun şi mai frumos, e greu să te mulţumeşti cu mai puţin de atât.

Vă voi spune însă că, în ciuda tutoror lipsurilor pe care le-am amintit, mi-a plăcut acest roman. Pentru că am recunoscut în această ultimă scriere toate temele şi întrebările de o viaţă ale lui Bernhard Schlink, care îl fac, în opinia mea, unic: dragostea de tinereţe rămasă neîmplinită şi care, într-un fel sau altul, găseşte o rezolvare până la final, contrapusă dragostei din obligaţie, comodă, nezdruncinătoare, dar care va conduce, în mod neîndoios, la nefericire, sentimentul vinei ce blurează portretul şi acţiunile personajelor, teama de singurărate, problema celor ajunşi la vârsta a treia şi care încep să îşi regândescă viața, egoismul ca formă de supravieţuire, furia ca eliberare, dorința de a înțelege, de a şti, dar de a nu mai putea face nimic, emoția mișcătoare în încercarea de a găsi un om deosebit în femeia de care a fost îndrăgostit cu mulți ani în urmă. Toate acestea, scrise echilibrat, în cuvinte puţine, aproape sentenţios.

“M-am întins în iarbă pe panta de lângă conservator. În costum – gândul că va trebui să mă plimb prin oraş cu haina şifonată, poate pătată, nu mă speria câtuşi de puţin. Nu mă interesa nici ce mă aştepta în Germania. Nu exista nimic la care să nu fi putut renunţa, nimic care să-i împiedice pe cei din jurul meu să renunţe la mine. Eram înlocuibil în tot ce-aş fi întreprins pe viitor. Singurele fapte în care eram de neînlocuit aparţineau trecutului.”

Ce m-a încântat însă este stilul inconfundabil al lui Schlink, limpezimea cu care îşi transmite gândurile şi filosofia sa de viaţă. De altfel, întrebarea ce transpare din acest roman şi care ne „bântuie” şi pe noi este cum alegem să trăim: în condiții de siguranță (și plictisitoare) sau îndrăzneț și liber?

“Nu mă plâng că am îmbătrânit. Nu-i invidiez pe tinerii care n-au dat încă piept cu viaţa; eu, unul, nu aş mai vrea să dau piept cu ea. Dar îi invidiez pentru că trecutul pe care l-au lăsat în urmă e scurt. În tinereţe, ne putem uita în urmă la trecut şi să îl vedem pe tot. Putem să îi dăm un sens, chiar dacă e unul care se schimbă neîncetat. Eu, când mă gândesc la trecut, nu ştiu care parte a lui a fost o povară şi care, un dar, dacă succesul a meritat sacrificiul, câte dintre relaţiile mele amoroase au fost împlinite şi câte, eşecuri.”

“Femeia de pe scări” este o carte plină de întrebări și mistere asupra motivelor ce îi determină pe oameni să acţioneze aşa şi nu altfel. În urma lecturii acestui roman, am rămas totuşi şi cu o certitudine, anume că viaţa este un proces de seducţie lentă, însă efectul este minunat.

Sursa foto: www.tz.de

Editura Polirom;