La conferința de presă de dinainte de premieră (care a avut loc în 4 iulie 2017) Răzvan Mazilu a declarat că se află într-o perioadă a carierei sale în care musicalul îi captează toată atenția și simte că încă mai are de explorat acest gen de spectacol. Ei bine, Răzvan Mazilu chiar iubește musicalul și cred că încă mai are resurse artistice pentru alte câteva spectacole de aceeași calitate.
Nu știu cum e să fii Răzvan Mazilu și să tot faci spectacole cu priză la public, să ai fidelii tăi care să-ți vină la teatru și să plece încântați și surprinși, deopotrivă, de noile valențe descoperite. Cred că e o provocare pentru acest atât de înzestrat regizor să se reinventeze și să reinventeze rețete de succes, astfel încât Thalia să nu fie trădată nici măcar o clipă, iar sălile de spectacol să fie pline ochi. Răzvan Mazilu iubește ceea ce face, asta e evident pentru oricine îi cunoaște munca; el însuși dansator (oh, și ce dansator!) face ce face și pune în valoare spectacolul, personajele, muzica și, de ce nu, scena în sine. Așa se întâmplă și cu noul spectacol al Teatrului Excelsior, „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” (Our Ladies of Perpetual Succour), un spectacol contemporan, viu și plin de culoare.
Șase personaje feminine, adolescente în căutarea propriilor identităţi, eleve la un liceu catolic, se văd plecate în călătoria vieții lor, iniațică, călătorie la al cărei capăt vor fi mature (sau nu?). Minunat gândită din punct de vedere regizoral montarea piesei, cubul care tronează în mijlocul scenei căpătând funcționalități diverse, în funcție de cerințele momentului. Se dovedește, dacă mai era nevoie, că ideile unui regizor foarte bun capătă culoare și plus de creativitate, dacă există și un scenograf bun (de data aceasta sunt doi: Romana Țopescu, Dragoș Trăistaru). Succesiunea etapelor călătoriei, pasiunile dezlănțuite ale celor șase eleve, opririle în diferite locuri/baruri, schimbările de atitudine și de costume, dansurile executate impecabil, momentele de „cântare” live, toate se succed cu repeziciune, dar nu în grabă. Există destule momente care joacă rol de pasaje de trecere, momente când personajele au parte de monologuri construite atent, când aflăm povestea din spatele fiecărei exhibiții, când suntem obligați să cercetăm înainte de a judeca; ei bine, momentele acestea sunt dovezile grăitoare pentru orice spectator că Răzvan Mazilu își iubește „fetele”; toate au mai jucat în piese montate de el și de aceea el a știut să-i dea fiecăreia în parte rolul potrivit. Imaginați-vă că intrați într-o sală de clasă în care se remarcă din prima: introvertita, rockerița, nebunatica, prostuța, grăsuța și „cerebrala” (mă rog, în cazul meu nu e nevoie de prea multă imaginație, știu eu de ce zic asta!). Le aveți pe toate în fața voastră și le veți descoperi poveștile pe rând. Roluri construite în cele mai mici detalii, de la gesturi cizelate și care dau naștere unor momente de dans minunate, până la schimburi de replici care străbat spații (culturale). Se prea poate ca multora din sală să li se pară dur limbajul, vă asigur că nu e nici pe departe forțat sau tușat grosier; din păcate, generațiile actuale pot (și chiar o fac) vorbi și mai grosolan de atât. Și până la urmă, asta e una din cele mai clare dovezi că adolescentele acestea sunt în căutarea propriului drum; cel mai clar semn de derută emoțională e limbajul. Șase tinere care par ingenue în primă fază, vorbesc foarte „colorat”, dar o fac din nevoia de a explora, în primul rând. Nu neapărat de a epata, cum avem tendința să credem.
N-am zis nimic despre muzică, deși e un musical. Marele merit al lui Răzvan Mazilu e că a decis să schimbe coloana sonoră originală a musical-ului; știa el ce știa. Momentele de „în direct” executate profesionist de fetele din spatele scenei (Adina Cocargeanu – pian, Imola Tamás – percuție, Andreea Archip – pian, Dana Georgescu – chitară bas) alternate cu înregistrări obligă personajele să-și adapteze pașii de dans, replicile, să-și schimbe locurile în scenă, totul într-o succesiune care curge firesc. Nu există acele pasaje în care ai impresia că nu se întâmplă nimic pe scenă, nu există momente de așteptare, cum nu există acele momente jenante, acele sincope în care tu, spectator, te întrebi unde trebuie să te uiți pe scenă ca să înțelegi ce se întâmplă. Am două slăbiciuni legate de muzica spectacolului: jazz-ul acela care se aude impecabil și care răzbate dintr-un bar ce pare că este pe drum (barul acela unde îți dorești să intri doar pentru a te lungi pe un scaun și să zaci într-o letargie prelungită) și momentul cu un violoncel ce capătă valoare de personaj (Bach, atât zic!).
Veți regăsi/recunoaște pe scenă șase fete care dau valoare personajelor care fac parte din viața fiecăruia dintre noi. Meda Topârceanu e așa cum trebuie: vivace, plină de curaj și prezentă la datorie atunci când e nevoie. Daniela Tocari face o Manda pe care o iubești, orice-ar fi și o să vedeți că vă mai oferă ceva surprize pe scenă. Fionnula are în Ana Bianca Popescu cea mai potrivită actriță care să-i dea viață. Din punctul meu de vedere e personajul jucat cel mai bine pe tot parcursul piesei, constantă în atitudine, preia din energia grupului și face cumva și o transformă în personaj în sine. Oana Pușcatu aduce pe scenă un personaj destul de dificil, care trebuie să treacă neobservat, dar trebuie să și remarce, ceea ce e destul de greu. Alina Petrică în Orla își arată potențialul (deși am avut impresia, pe alocuri, că s-a străduit chiar prea mult), în schimb Ioana Mărcoiu m-a cucerit definitiv (are un rol destul de greu din punctul de vedere al expresivității, dar îl duce cu brio la capăt).
Să mergeți să vedeți noul spectacol în regia lui Răzvan Mazilu. Nu doar pentru că e în regia lui, nu doar pentru că e un musical și o să râdeți cu poftă în multe momente ale serii. Ci pentru că e plin de viață. Viața așa cum e ea: plină de spectacol. Și pentru că … o să vă acceptați pe voi așa cum sunteți. Ne judecăm de multe ori mult prea dur, ne dăm palme în fața oglinzii, ne luăm la trântă cu viața doar pentru că trebuie să ne dovedim puterea și toate acestea devin zadarnice într-un anumit moment al vieții. Despre asta este vorba în „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” (Our Ladies of Perpetual Succour).
„Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” (Our Ladies of Perpetual Succour) – Teatrul Excelsior
Distribuția (în ordinea indicată de autor)
Orla – Alina Petrică
Chell – Meda Topîrceanu
Kay – Aylin Cadîr / Ioana Mărcoiu
Manda – Daniela Tocari
Kylah – Oana Pușcatu
Fionnula – Ana Bianca Popescu
Orchestra
Adina Cocargeanu – pian
Imola Tamás – percuție
Andreea Archip – pian
Dana Georgescu – chitară bas
Regia și coregrafia: Răzvan Mazilu
Traducerea: Carmen Stanciu
Scenografia: Romana Țopescu, Dragoș Trăistaru
Orchestrația și adaptarea muzicală: Lucian Vlădescu
Light Design: Alin Popa
Pregătirea muzicală: Gönül Abdula
Asistent coregrafie: Raluca Nicolae
Selecția muzicală: Răzvan Mazilu și Lucian Vlădescu
Credit foto: Andrei Runcanu
