„Era Capitalului. 1848 – 1875” de Eric Hobsbawm

Eric Hobsbawm a scris patru volume despre două secole. Trei dintre ele, Era Revoluției (1789 – 1848), Era Capitalului (1848 – 1875) și Era Imperiului (1875 – 1914), sunt dedicate „lungului secol al XIX-lea”, iar al patrulea volum, Era Extremelor (1914 – 1991), analizează „scurtul secol XX”.

Despre primul și ultimul volum am scris deja, iar acum am citit și Era Capitalului (1848 – 1875), care putea la fel de bine să se numească Era triumfului liberal, căci nimic altceva nu caracterizează mai bine al treilea pătrar al secolului al XIX-lea decât întâietatea nu doar economică, ci și politică și chiar culturală a viziunii liberale asupra lumii: în economie, perioada e caracterizată de dezvoltarea fulminantă a întreprinderii private competitive, lipsite de restricții, și de abținerea guvernului de la intervenție și de la control economic; în politică, instituțiile reprezentative erau de sorginte liberală, iar conducătorii țărilor s-au trezit reconciliați cu liberalii burghezi moderați, iar, pe alocuri, liberalii și politica liberală erau manipulați eficient în folosul statului, chiar contrar spiritului și convingerilor manipulatorului, așa cum a fost cazul lui Bismarck, în timp ce chiar și conducătorii absolutiști s-au simțit nevoiți să abolească șerbia și să dezmembreze aparatul tradițional al controlului de stat și al privilegiilor corporative; în cultură, stilul de viață burghez a luat locul celui aristocratic. Era epoca intereselor materiale și o lume a burgheziei.

Deși promite că se va ocupa cu toată obiectivitatea de care e în stare de perioada analizată, autorul recunoaște cu sinceritate că „nu-și poate ascunde o anumită antipatie, poate chiar un anumit dispreț, pentru epoca de care se ocupă, deși unele sunt temperate de admirația pentru realizările materiale titanice ale acesteia și de efortul de a înțelege chiar și ceea ce îi displace” (p.18). Ar fi prea simplu să explicăm antipatia autorului prin viziunile sale politice (Hobsbawm era comunist), chiar dacă acestea sunt, fără îndoială, implicate, fără să încercăm să înțelegem dacă antipatia respectivă a avut un suport real în evenimentele acelei perioade.

Vom înțelege, ulterior, motivele care l-au făcut pe autor să disprețuiască această perioadă, dar pentru început țin să menționez că este, probabil, cea mai captivantă carte a lui Hobsbawm din tetralogie (zic „probabil” pentru că n-am citit încă Era Imperiului). Da, captivantă în sensul că te ține, pe alocuri, cu sufletul la gură, ceea ce nu este defel în spiritul celorlalte două volume pe care le-am citit. Nu obosesc să spun că Hobsbawm transmite mai degrabă spiritul epocii decât lanțul evenimentelor ce i-au constituit substanța, asta însemnând că, spre deosebire de istoricii interesați să relateze despre bătălii, tratate și conducători, Hobsbawm vorbește despre clasele și frământările sociale, transformările economice și politice, adică puțină narațiune și multă analiză. Respectiv, asta înseamnă că aluziile lui succinte la bătălii, tratate și conducători te trimit permanent la Wikipedia, dacă nu ești stăpân pe cursul istoriei, ceea ce face lectura obositoare pentru cei care nu sunt obișnuiți cu acest sport, sau dacă nu ești istoric și ții să înțelegi fiecare trimitere. Totuși, acest volum conține mult mai multă narațiune antrenantă decât celelalte citite de mine, mai ales acolo unde povestește despre cum a influențat capitalismul țările din afara Europei occidentale, acolo unde acesta s-a născut. Cu această ocazie, Hobsbawm face niște captivante incursiuni în istoria Americii Latine, mai ales a Mexicului, în istoria Indiei, a Egiptului, a Chinei, incluzând Războaiele Opiului și Revoluția Taiping, și a Statelor Unite, incluzând Războiul Civil (1861 – 1865) și cucerirea Vestului sălbatic, goana după aur și masivele imigrări în legătură cu aceasta din urmă. Aceste relatări îi fac cinste atât spiritului de revoluționar al lui Hobsbawm-marxistul, cât și autorului Bandiților, interesat de legătură dintre bandele de rebeli și clasele sociale.

Acum, că am încercat să-l fac atractiv pe Hobsbawm și cititorilor mai relaxați, mă întorc la caracteristica cea mai strălucită a sa, care este, fără îndoială, analiza istorică. Dacă-l citești pe Hobsbawm pentru poveste, pierzi timpul; dacă-l cauți pentru înțelegerea mecanismelor perioadei analizate, ai dat lovitura. Pentru că el vede relațiile dintre evenimente și, mai ales, felul în care acestea se răsfrâng asupra vieții diferitor straturi sociale, asupra societăților din diferite regiuni și asupra felului în care acestea au modificat fața lumii.

Era Capitalului are trei părți. Prima, de doar un capitol, Primăvara popoarelor, a cărei concizie e gândită, poate, ca încă o aluzie la scurtimea revoluției din 1848, vorbește despre aceasta ca despre „acea revoluție din istoria modernă a Europei care îmbină cele mai mari promisiuni, cea mai mare libertate și cel mai mare succes inițial imediat, cu cel mai clar și rapid eșec” (p.31). Deși revoluția a antrenat foarte multe popoare dornice de libertate, s-a răspândit aproape simultan prin toată Europa și a avut un spirit utopic comun, eșecul ei rapid era inevitabil: cei care o conduceau nu erau îndeajuns de radicali, chiar și acolo unde existau probleme de autonomie opoziția preferând negocierea confruntării, ceea ce a dus la faptul că radicalii nu doar că erau izolați, ci trebuiau să facă față unei uniuni a forțelor conservatoare și moderate. Burghezia, atunci când a simțit că proprietatea era amenințată, a preferat ordinea unei revoluții sociale. Studenții, deși au format adevărate trupe de șoc, erau prea puțini. Intelectualii, după părerea autorului, nu au jucat un rol mai pregnant decât în alte revoluții, cu mici excepții, ca Petöfi, Herwegh, Freiligrath, Hugo… Forța revoluționară de masă astfel decapitată, mobilizată din rândul studenților (puțini), a muncitorilor (nici aceștia prea mulți) și a țăranilor (mulți, dar lipsiți de organizare și maturitate politică), a ajuns să se destrame în derută, devenind ușor de înfrânt.

E greu de spus dacă un șir de revoluții atât de ușor înfrânte reprezintă începutul unei noi perioade sau, mai degrabă, sfârșitul celei precedente, și nu greșim prea mult dacă le luăm, în același timp, drept una și cealaltă, așa cum a făcut și autorul. Căci revoluțiile de la 1848 nu au fost total lipsite de consecințe: cea mai mare schimbare imediată fiind abolirea șerbiei în Imperiul Habsburgic, iar inovația politică majoră fiind aceea că va trebui să se țină cont, în continuare, și de opinia publică, de necesitatea de restructurare a ierarhiei tradiționale și de acceptare a instituțiilor și tehnicilor corespunzătoare unei societăți burgheze.

Felul în care acestea au modelat și s-au modelat în noua realitate e descris în cea de-a doua parte a cărții, mult mai cuprinzătoare, Evoluții. Bineînțeles, când vorbim de consecințele mișcărilor revoluționare de la 1848, primul lucru la care ne gândim este formarea statelor-națiuni, căci nu în zadar revoluția a fost numită „primăvara popoarelor”, dar interesant este că această scindare a Europei, pe de o parte, s-a petrecut pe fundalul unui început de unificare a lumii, în general, sub influența comerțului intens și a dezvoltării căilor de comunicare și transport. Acesta este motivul de ce această perioadă este atât de curioasă și merită separată în cadrul secolului al XIX-lea. Mai multe lucruri marcante s-au întâmplat între jumătatea secolului și jumătatea anilor ’70 ai acestuia: au apărut și alte puteri industriale, pe lângă Anglia, mai ales Germania (de fapt Prusia, până la unificare), SUA, Franța și apoi Japonia; apariția a două mari puteri extraeuropene, Statele Unite și Japonia, unificarea Germaniei și a Italiei, slăbirea puterilor marilor imperii (Habsburgic, care se transformă, în urma „Compromisului” din 1867, în Monarhia Dualistă a Austro-Ungariei, dar și a celor Rus și Otoman) și, nu în ultimul rând, obținerea de facto a independenței României, formată prin unirea a două principate dunărene aflate încă sub suveranitate turcească. Tot această parte a cărții conține relatările captivante a statelor din afara Europei, despre care am amintit la început.

Dar dacă ar fi să vorbim în linii mari, în această perioadă, britanicii erau cei care acaparaseră succesul economic, francezii pe acel politic, iar statele vorbitoare de germană dețineau hegemonia culturală.

Aceasta din urmă, adică artele, știința, religia, dar și schimbările sociale ale epocii sunt analizate în partea a treia a cărții, Rezultatele. În arte autorul nu găsește evoluții demne de admirație, cu excepțiile de rigoare, desigur, cum ar fi succesul de care s-au bucurat romanele sau inovația incontestabilă din artele vizuale, impresionismul. Muzica este dominată de „acel geniu antipatic”, Richard Wagner, care „a avut o înțelegere clară a rolului său atunci când și-a construit „catedrala” la Bayreuth (1872-1876), unde credincioșii „pelerini” veneau să-l asculte, cu o pioasă exaltare, vreme de ore lungi și zile în șir, interzicându-și frivolitățile aplauzelor premature, pe maestrul neopăgânismului germanic” (p.381). Rolul pe care l-a înțeles și l-a preluat Wagner era cel destinat artei epocii în general, acela de înlocuitor al religiei, care pierde simțitor din teren în era capitalismului înfloritor. Îl pierde atât în favoarea artelor, cât și a științei, mai ales a științelor naturale, care-și consolidează supremația printre celelalte moduri de a înțelege și explica lumea: e perioada în care e definită satisfăcător teoria evoluției, de către Darwin (și Wallace), Mendeleev își întocmește tabelul periodic, iar fizicienii erau atât de încrezători în culmile atinse de știința lor, încât considerau că nu mai era nimic de descoperit, ci doar de completat (ceea ce s-a dovedit a fi, desigur, o amăgire).

Ce mi s-a părut curios, în raport cu disprețul recunoscut de autor încă în introducerea cărții față de perioada respectivă, este că în această ultimă parte a volumului el recunoaște că aceasta a fost o perioadă de îmbunătățire a stării maselor: de creștere a veniturilor acestora, de creștere demografică, de libertate a mișcării, de creștere a gradului de alfabetizare și de cultură, ba chiar unii muncitori își permiteau scurte vacanțe recreatoare. Dacă ne gândim și la abolirea șerbiei, și la apariția contractelor de muncă (deși destul de constrângătoare pentru muncitori, inițial), e clar că o ameliorare a vieții celor mulți, adică a celor pentru a căror cauză pledează autorul, este reală și nu poate fi în niciun fel negată. În general, spiritul epocii care răzbate din cartea lui Hobsbawm este unul de optimism și încredere în viitor, chiar în pofida tonului ironic, ascuțit și, în general, critic al autorului. Acest lucru mi se pare cel mai surprinzător la carte: tensiunea dintre sentimentul epocii și sentimentul autorului e mereu prezentă, dar chiar și acolo unde Hobsbawm arată punctele cele mai întunecate ale perioadei, nu face exces de zel și renunță la imaginile pline de dramatism în descrierea dezrădăcinării țăranilor sau a situației precare a muncitorilor în care abundă volumul precedent.

Prin ce-și susține, în acest caz, autorul antipatia declarată față de epoca triumfului liberal? Cum am zis, am refuzat să cred că o face doar în virtutea convingerilor sale politice, fără să aibă niciun temei real. O bună parte a cărții m-am gândit că ea era generată de cunoașterea, de către istoricul secolului XX, a situației ulterioare: a deceniilor de criză profundă care au urmat creșterii economice din perioada analizată, precum și a delirului naționalist care a degenerat în conflagrații mondiale. Dar și aceasta era o explicație forțată, desigur. Cauzele disprețului lui Hobsbawm erau chiar acolo, generate de chiar evoluțiile din acea perioadă, și nu că n-ar fi fost influențate ideologic, în felul în care ne sunt servite de autor, dar pot fi totuși identificate și cu o privire obiectivă. E vorba de faptul că, în al treilea pătrar al secolului al XIX-lea, asistăm de fapt la o imobilizare, cu dublă constrângere, a maselor: pe de o parte, eșecul revoluțiilor sociale pașoptiste a descurajat mișcările de masă ulterioare, iar pe de altă parte, ameliorarea condițiilor de viață a păturilor largi lăsa impresia că acestea nici n-ar fi avut motive să se revolte. Totuși, consideră Hobsbawm, situația în care se aflau masele era înșelătoare, era doar o capcană pentru a le imobiliza, căci îmbunătățirea era prea mică, iar riscurile insecurității sociale și a pauperității prea mari:

„E o imagine a unor oameni cu respect de sine și bazându-se pe sine, ale căror așteptări erau jalnic de modeste, care știau că le putea fi mai rău, care-și aminteau, poate, de momente în care fuseseră chiar mai săraci, dar care erau mereu bântuiți de spectrul sărăciei” (p.307).

Această amânare a revoltei sociale n-are cum să nu întristeze un spirit revoluționar, chiar și atunci când acesta înțelege că socialismul nu se poate naște decât din epuizarea forțelor capitalismului, care totuși trebuie să se manifeste, iar aceasta a fost chiar perioada lui cea mai înfloritoare. Totodată, Hobsbawm își exprimă reticența față de progres, cel puțin în forma în care era el perceput în secolul al XIX-lea:

„însuși cuvântul „progres” era ambiguu, deoarece putea fi și era aplicat, în mod egal, oricărei schimbări observate din punct de vedere istoric, care era (sau se considera a fi) o îmbunătățire” (p.395).

Oricare ar fi fost motivele personale ale autorului de a disprețui această perioadă, e evident că ea nu a fost lipsită de contradicții, dar nici nu poate fi interpretată în mod univoc, spre deosebire, de exemplu, de dezastrele primei jumătăți a secolului XX. Și bineînțeles că autorul nici nu se pretează unei descrieri dintr-un singur punct de vedere, oricare ar fi poziția sa, pe care de altfel nici n-o ascunde. Descrierea perioadei este lucidă, multilaterală, pe alocuri deosebit de intrigantă și, în general, de un dinamism și o forță a analizei extraordinare, astfel încât cititorul, orice cititor lipsit de prejudecăți, nu are decât de câștigat din această lectură.

Era Capitalului. 1848 – 1875 de Eric Hobsbawm