Rădăcini

Despre Insula copacilor dispăruți, roman scris de Elif Shafak și tradus anul acesta la noi, s-au publicat câteva recenzii între timp și s-au făcut destule recomandări de lectură în cercurile de cititori din mediul virtual.

Autoarea nu-mi este necunoscută, iar romanul acesta nu este prima carte a sa pe care o citesc. Din recenzii/recomandări, știam – în mare – povestea de dragoste care transcende nu doar timpul, ci și schimbările dramatice aduse de acesta în viața tihnită a unei insule; dar nu pentru poveste, oricât de sensibilă și de tragică ar fi aceasta, am făcut rost de carte, ci pentru istoria tulbure și nedreaptă a unei insule în care extremismul și războiul civil au adus divizare, suferință și moarte.

Istoria personală a iubirii dintre doi adolescenți, Kostas și Defne, construită și dezvoltată (până la un punct) pe vechiul, cunoscutul motiv literar Romeo și Julieta, în care învrăjbirea a două familii naște monștri letali, povestea acestei iubiri interzise pare doar pretextul pentru ancorarea ei în istoria mare, istoria colectivă a insulei Cipru, locuită de greci și de turci, fostă colonie a Imperiului britanic. Acea istorie, cu meandrele ei adesea imprevizibile și nedrepte atât în ceea ce privește povestea de dragoste, cât mai ales schimbările și lupta unor guverne care și-au disputat întâietatea fără să țină cont de civilii ale căror vieți au fost traumatizate și chiar distruse definitiv.

Nu este suficient, pentru un romancier, să își găsească subiectele și personajele potrivite, știm bine; este necesar să găsească, de asemenea, forma potrivită, acea structură în care să torni conținutul așa cum torni lichidul într-un pahar, fără să se reverse. Publicul cititor este eterogen, astfel încât o carte provoacă lectura prin câteva grile de receptare. Atentă și experimentată, Elif Shafak nu (se) folosește doar de alternanța planurilor temporo-spațiale (1975 – 2010; Creta – Londra), respectiv istoria personală versus istoria colectivă, ci și de un artificiu stilistic, personificând un copac emblematic pentru Cipru, o „smochiniță” martoră, în timp și peste timp, la rostogolirea ambelor istorii din carte. Smochinul, răsărit în mijlocul unei taverne deținute de un turc și un grec, homosexuali nedeclarați, este martor astfel atât la fericirea și armonia celor două popoare de pe insulă, cât și la ura, extremismul și dezastrul aduse de război. Un butaș din ea este salvat de Kostas și Defne, adus în Londra, supraviețuind până în timpul prezent, peste generații, transplantat în pământ străin, simbolizând astfel nu doar schimbarea, ci și adaptarea, trăinicia și triumful vieții peste timp. Din perspectiva acestui copac sunt prezentate, ritmic și contrapunctic, evenimentele majore din ambele istorii.

De asemenea, se remarcă faptul că, în ambele planuri narative, conflictele antrenează și dezvoltă aspecte care au legătură cu identitatea de rasă și de gen, respectiv cu extremismul etnic și sexual, cu viața de familie (tradiții, tabu-uri, relații între soți, între părinți și copii, gastronomia specifică etc.), cu mereu sensibila și controversata condiție a femeii atât în familie, cât mai ales la nivelul comunității și al societății vremii.

Astfel, devine interesant de urmărit, pentru cititor, poziția, caracterul și atitudinea fiecăreia dintre cele două surori, Meryem și Defne, făgașul pe care intră ulterior viețile lor de femei adulte. Astfel, Meryem, fiica mai mare, reprezintă tradiția, în timp ce mezina Defne alege calea spinoasă a revoltei împotriva oricăror interdicții, căutându-și cu obstinație destinul personal și fericirea, atât în dragoste, cât și în profesie, chiar și cu prețul despărțirii de familia genitoare. Ada, fiica lui Kostas și a lui Defne, o adolescentă din anul 2010, născută și crescută în Londra, ilustrează un alt tip de feminitate: modernă, ancorată în prezent și racordată la tehnologia digitală, ironică și autoironică, anxioasă și introvertită. Trăind în lumea actuală, într-o societate atomizată, pentru care valorile morale și culturale s-au schimbat și se schimbă permanent, iar trecutul, cu tradițiile și rădăcinile lui, pare ceva deja perimat, vetust, Ada nu manifestă, inițial, interes pentru mătușa Meryem, sosită la Londra pentru a-și cunoaște nepoata, mai cu seamă că Defne, între timp, murise răpusă de boală.

Ce rol și ce rost au, în astfel de condiții, căutarea și cunoașterea rădăcinilor neamului din care te tragi? O, dar „timpul este o pasăre cântătoare”, astfel încât el poate fi închis, „ținut captiv într-o colivie” până când fiecare învață să-i înțeleagă cântecul și să călătorească spre origini…

…pe firul timpului, printr-un alt personaj, așadar, care va reuși în cele din urmă să lege prezentul de trecut, respectiv Meryem, adolescenta Ada află întâmplări și detalii din tinerețea părinților ei, despre cultura turcă și greacă, despre obiceiuri și ritualuri vestimentare, gastronomice, relaționale. Viața insulei Cipru, scăldată în soare și în bucurie inițial, într-o tihnă vremelnică…

Partea dedicată istoriei colective, atent documentată de scriitoare, impresionează printr-o abordare în care evenimențialul și datarea exactă, minuțioasă, nu exclud perspectiva inerent subiectivă a personajelor importante din roman. Confruntarea dintre tradițional și modern, existentă dintotdeauna, nu este niciodată atât de radicală precum cea politică și guvernamentală. Orgoliile altoite pe setea de putere nasc întotdeauna monștri. Nu simpla, chiar dacă nedreaptă în esența ei, separare a celor doi tineri, grecul Kostas și turcoaica Defne stă, de fapt, în centrul cărții, ci dramele celorlalți, personaje secundare sau episodice, suferința colectivă, nedreaptă și ilogică, moartea multora, unii doar niște copii, pustiirea unei insule atât de fericite odinioară.

Limba „copacilor dispăruți” se concentrează, simbolic, în „smochinița” salvată după incendierea tavernei care constituie refugiul romantic al celor doi îndrăgostiți și după uciderea cu brutalitate a turcului Yusuf și a grecului Yiorgos. Sufletul lui Defne, după moarte, se mută simbolic în butașul transplantat în Londra, ocrotind astfel familia reunită și stocând trecutul, cu toate atrocitățile lui, căci „un copac este un păstrător al memoriei”. Acolo, „încurcate sub rădăcinile lui, ascunse sub trunchiuri, se află filoanele istoriei, rămășițele războaielor pe care nimeni n-a ajuns să le câștige, osemintele celor dispăruți” (pagina 217). Despărțiți de război, Kostas și Defne își găsesc forța interioară în preocupări mai puțin obișnuite: el se dedică studierii naturii, vieții ascunse a plantelor și mai ales a copacilor, iar Defne lucrează într-o echipă, pe un sit, care caută locurile cu gropi comune din timpul regimurilor totalitare, exhumând și identificând victime, redându-le astfel familiilor pentru a-i cinsti după datinile și religia fiecăruia. Ceea ce-i povestește Defne lui Kostas este teribil; sunt, fără îndoială, date extrase de către scriitoare din arhive: Guatemala, Argentina, Chile, Cambodgia, Rwanda. Atrocitățile dintr-o istorie relativ recentă. Un secol douăzeci însângerat și brutal, care își ascunde crimele sub masca putredă, cangrenată, a grijii și preocupării pentru drepturile omului. Lucrând în cadrul Comisiei pentru Persoane Dispărute, Defne se impregnează de suferința supraviețuitorilor. Atât de mult încât consideră că orice legătură cu trecutul pe care ar putea-o avea Ada, fetița lor, o va tara pentru totdeauna. Kostas, dimpotrivă, ajutat de Meryem, își conectează fiica la istoria și la rădăcinile celor două familii. Încă din primele pagini ale cărții, profesoara Adei le propune elevilor ca, în timpul unei vacanțe, să documenteze și să scrie un proiect despre „migrația și schimbarea generațională”, rugându-i astfel să intervieveze o rudă mai vârstnică. Descoperind-o pe mătușa Meryem, Ada află răspunsuri la întrebările, nedumeririle și fricile sale. Rădăcinile, trunchiul și ramurile. Un copac pe care îl îngropi iarna și îl dezgropi la venirea primăverii. Îi aduci pământ bun, dar mai ales îl iubești. Căci dincolo de puterea distructivă a conflictelor militare sau religioase, dincolo de furia naționalismului, omul obișnuit, iubitor de armonie, găsește în el forța de a se ridica și a merge mai departe, așa cum se ridică și crește un smochin dintr-un simplu butaș.

Insula copacilor dispăruți de Elif Shafak