Apărut anul acesta, la Editura Polirom, volumul Cum citesc bărbaţii cărţile femeilor este rezultatul unei dezbateri propuse de către Lia Faur şi Şerban Axinte, coordonatorii acestui interesant şi provocator proiect editorial. După cum ei înşişi mărturisesc, iniţial intenţia a fost de a solicita texte doar bărbaţilor, 16 la număr; finalmente, cartea-dezbatere însumează nu doar textele acestor 16 bărbaţi (scriitori, critici şi cronicari literari, editori), ci şi cam tot atâtea aparţinând femeilor.

Materialul primit este organizat în trei secţiuni:

A la recherche de la femme perdue”

Noi, scriitoarele”

Un bărbat citeşte o femeie”

Volumul se deschide cu o erudită şi ludică epistolă în versuri, purtând semnătura lui Şerban Foarţă, şi se închide cu interviul acordat Liei Faur, prin telefon, de poeta Angela Marinescu.

Întrebându-se, retoric într-o anumită măsură, dacă e posibilă lectura textelor literare „care să nu piardă din vedere existenţa biologică a scriitorului/scriitoarei, a tot ceea ce reprezintă el/ea în afara camerei de plută”, cei doi coordonatori îşi fac cunoscută intenţia şi în ceea ce priveşte structura cărţii lor:

Am conceput această carte după cum sunt construite unele romane. Cu anticipări, cu reveniri, cu idei lăsate înadins în suspensie într-o anumită zonă a volumului, pentru a-şi afla clarificarea şi împlinirea în altă parte”.

Vorbim, aşadar, despre o carte eclectică, un produs eseistic, nicidecum despre un volum academic. Miza autorilor nu a fost niciodată aceasta, de aceea nu reuşesc să înţeleg supărarea lui Mihai Iovănel, care compară acest volum cu Argonauţii, de Maggie Nelson şi conchide că „distanţa epistemică dintre cele două volume este ca de la pământ la Lună”, reproşând eterogenia textelor („nu pare să ştie ce vrea”), faptul că nu are „o ideologie explicită şi coerentă”, nu este un volum teoretic, nici analitic. Concluzia lui se rezumă astfel:

Proiectul volumului e, încă o dată, foarte bun, dar ceea ce s-a obţinut în urma efortului nu e nici cal, nici măgar”. (Scena 9 HotSpot Cultural)

Raportat la intenţia autorilor cărţii, nu are cum să fie altceva, totuşi. Rămâne un volum eterogen, care poate fi parcurs de categorii de cititori la fel de eterogene. Este un proiect deschis, ceea ce nu mi se pare puţin lucru…

Parcurgând textele din cele trei secţiuni, am avut propria revelaţie în ceea ce priveşte stereotipurile de gen: cu mulţi ani în urmă, când eram o adolescentă romantică şi scriam, în devălmălşia specifică vârstei, texte de tot felul, dar mai ales versuri, am fost invitată la un cenaclu din oraş, alături de două colege, care scriau şi ele. Cred că mai bine de o oră i-am ascultat pe doi dintre cei mai cunoscuţi poeţi severineni de la acea vreme; au citit texte peste texte, cu o voce voit blazată, încercând să provoace spasme de admiraţie din partea noastră. Poeziile erau bune, neîndoios, dar m-am simţit disconfortată de lipsa lor de atenţie, de interes pentru „producţiile” noastre lirice. Ne-au condus galanţi afară din sală, spunându-ne: „la revedere, poeteselor, vă mai aşteptăm!” Acel „poeteselor” sunase strident, fără doar şi poate. Colegele mele au revenit, eu nu. Aerul lor de superioritate mă revoltase. Revenind la volum, de data aceasta, se cuvine să amintim numele celor 32 de respondenţi – colaboratori în ordinea în care apar: Şerban Foarţă, Dan C. Mihăilescu, Bogdan Creţu, Bianca Burţa-Cernat, Alina Purcaru, Doris Mironescu, Simona Preda; Adrian Cioroianu, Dana Pîrvan, Nina Corcinschi, Iulian Boldea, Raisa Beicu, Ruxandra Cesereanu, Doina Ruşti, Ioana Bot, Angela Furtună, Maria Pilchin, Aliona Grati, Cristina Hermeziu, Teodora Coman, Melinda Crăciun, Medeea Iancu, Emil Hurezeanu, Radu Vancu, Al. Cistelecan, Adrian C. Romila, Dumitru Crudu, Felix Nicolau, Robert Şerban, Radu Pavel, Dan-Liviu Boeriu, Liviu Antonesei, Angela Marinescu. Ei şi ele, cu alte cuvinte. Ei despre ele, ele despre ei şi despre ele. Textele, mai mult sau mai puţin subiective, se încadrează fie la autobiografice, confesiuni, evocări, fie la articole de ziar, analize pe text, eseuri, statistici, scurt istoric al conceptelor etc. Fiecăruia dintre autori i s-a lăsat libertate totală în acest sens, de aici aspectul unui mixtum compositum care poate da impresia că volumul în sine este o improvizaţie.

18839128_1690367960990479_4527428049493739389_n

Dincolo de aşteptările cititorilor, destule dintre textele de aici merită parcurse şi analizate, fiind ele însele premise pentru o altă eventuală dezbatere pe temă. Inevitabil, autorii/autoarele acestor texte şi-au dezvoltat ideile/opiniile pe două paliere: poziţia femeii, în general, în societatea de ieri şi de azi; poziţia femeii-scriitoare, receptarea literaturii scrise de femei de-a lungul timpului în lume, dar cu deosebire în societatea românească. Firesc să se întâmple aşa, deoarece statutul social al femeii îl determină, în timp, şi pe cel cultural-artistic. Discriminarea, stereotipurile de gen au existat şi există, din păcate, şi azi pretutindeni în lume. În România, societatea este cu deosebire falo-centrică, după cum recunoaşte Liviu Antonesei, dar şi alţi respondenţi. Machismul românesc este în continuare o virtute sau cel mult o greşeală pardonabilă. Tot inevitabil, din unele texte răzbat inerente accente misogine/machiste, justificabile până la un punct, deranjante la un moment dat. Dan C. Mihăilescu, de pildă, căruia în tinereţe formula „lirism feminin” nu i se părea deloc „anormală” sau „dispreţuitoare”, nici „jignitoare”, crede ulterior că femeia este vinovată pentru „condiţia ei ancilară”, întrucât – vreme de secole şi milenii – a acceptat umilă să trăiască în umbra bărbatului, să fie „supusă”, în timp ce EL era „stăpânul”, „vraciul”, „vânătorul”, „preotul” sau, mai nou, „artistul”. „La ce bun să ne revoltăm inutil – spune Dan C. Mihăilescu -, să ne şocăm fariseic şi să condamnăm pe nedrept realităţi clare ca lumina zilei?” (p.21)

Mai ponderat şi adaptat la tema propusă, Bogdan Creţu face un istoric, o trecere în revistă a modului în care a fost receptată, de-a lungul timpului, dar mai cu seamă în secolul trecut, literatura scrisă de femei în România, din primele decenii şi până azi. Menţionează astfel apariţia primelor societăţi de apărare a drepturilor femeilor, periodicele de profil şi unele dintre cărţile feministe (formele incipiente ale mişcării româneşti), precum şi eforturile unor critici literari de a sprijini cauza femeilor scriitoare (Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu). Sunt amintite numele unor cunoscute scriitoare interbelice: H. P. Bengescu, Cella Serghi, Sorana Gurian, Ioana Postelnicu, H. Ivonne Stahl, Lucia Demetrius etc. Mai sceptic în privinţa capacităţii creatoare a femeii, George Călinescu este de părere că „rostul femeii române în viaţă” este acela de a-l „interesa pe artistul-bărbat, de a-i da noţiunea unei arte erotice”. De a-i fi muză, cu alte cuvinte. Nu mai insist, misoginismul călinescian era cunoscut în epocă. Lovinescu măcar încercase o delimitare a conceptelor, între categorii precum „literatura femeilor”, „literatura feminină” şi „literatura feministă”.

În perioada comunistă, literatura este asexuată, putem zice, scriitorii-bărbaţi şi femei fiind nişte „oameni ai muncii”, având în comun binecunoscuta „depăşire a planului”. Problema literaturii scrise de femei revine în discuţie abia după 1990, sub influenţa certă a diverse studii culturale.

Ce cred, aşadar, bărbaţii în această privinţă?

Bogdan Creţu: „femeia are, azi, în literatură, fix atâtea şanse cât are bărbatul” (pag. 33), amintindu-le pe Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Ileana Mălăncioiu, Simona Popescu, Marina Codruţ, Nora Iuga, Dana Dumitriu, Mariana Marin, Ruxandra Cesereanu. Problema sau întrebarea lui: prin ce diferă, totuşi, o scriitoare de un scriitor? Există o scriitură feminină şi una masculină?

Emil Hurezeanu aduce un omagiu Orianei Fallaci, nepoata lui Bruno Fallaci, redactor-şef al săptămânalului Epoca (Milano), o femeie puternică, independentă, scriitoare, dar mai ales jurnalistă din secolul trecut, considerată un veritabil „inchizitor mediatic postsocratic” în privinţa interviurilor politice. În viaţa personală, Oriana Fallaci trăieşte drama maternităţii interzise (este autoarea cărţii „Scrisoare unui copil nicicând născut”).

Adrian C. Romila alege să scrie un soi de analiză pe marginea „Exuviilor”, cartea Simonei Popescu, afirmând că „o asemenea carte e, pentru cititorul bărbat, o provocatoare expunere: autoarea şi corpul ei, textul şi sexul”.

Dumitru Crudu, pe aceeaşi linie, elogiază textele poetei basarabene Irina Nechit, amestecând frânturi de biografie cu analiza pe texte; Felix Nicolau aduce în discuţie o scenă din romanul lui Breban, Pândă şi seducţie, în care un scriitor faimos le îndemna pe tinerele scriitoare să fie cât mai prolifice, urmărind de fapt să le sucească minţile şi să le posede… trupul, normal (nu scrisul lor îl interesa, ci corpul); Robert Şerban îşi aminteşte usturimea unei palme primite de la o fată şi recunoaşte că nu-i este indiferent, când citeşte, dacă textul e scris de o femeie sau de un bărbat. Citind textul unei femei, are „atenţie distributivă, răbdarea – mai generoasă şi curiozitatea, mai extinsă”. Voila, zicem noi, nu?!

Pentru Dan-Liviu Boeriu, tema acestei dezbateri „e un act de curaj”, din două motive: Primo: poate fi percepută, din start, în latura ei discriminatorie; Secundo: „o dihotomie reală e doar aceea între o carte bună şi una proastă, indiferent de sexul autorului”. Ulterior, autorul pune în pagină o interesantă „deconstrucţie” a „7 mituri” despre literatura scrisă de femei…

La Alex Cistelecan, lucrurile sunt clare; pentru el, prozatoarele sunt, de fapt, prozatori, nu le deosebeşte „specia”, în timp ce Liviu Antonesei şi Adrian Cioroianu cred că intrarea femeilor în literatură îşi găseşte, azi, fireasca legitimare.

Doris Mironescu crede că „femeile pot scrie feminin, ca Proust şi Herta Muller, sau masculin, ca H.P. Bengescu şi Flaubert” (p.49). Se pune astfel problema androginiei culturale sau „scripturală”, teoretizată de Virginia Woolf într-un eseu de acum un secol când femeia aspira din greu la propria legitimare literară. Concluzia: „cred că feminismul e necesar azi în România. Nu feminismul uneori isteric şi excesiv (…), ci un feminism echilibrat, echivalent cu politeţea şi raţionalismul, din limbajul căruia este exclusă discriminarea” (p.54).

Interesant este şi punctul de vedere a lui Iulian Boldea, care distinge două categorii de bărbaţi în contextul temei date: „bărbaţii-simpli cititori” şi „bărbaţii-critici literari”; crede că, actualmente, a avut loc „o mutaţie de percepţie, o schimbare de atitudine şi de legitimare a literaturii scrise de femei”. El operează cu disocierea literatura scrisă de femei/literatura feministă. De asemenea, referitor la tipul descriitură, masculin sau feminin, acesta nu ţine cont de genul autorului: există bărbaţi care scriu feminin (Ionel Teodoreanu) şi femei care scriu viril (Marta Petreu, Angela Marinescu).

18767726_1690370940990181_2839382689111806666_n

Cam asta cred ei, bărbaţii. Oare ce cred scriitoarele din acest volum?!

Bianca Burţa-Cernat, autoarea cărţii „Fotografie de grup cu scriitoare interbelice. Proza feminină interbelică” este de părere că, multă vreme, femeii i-a fost inculcată ideea că „nu are talent, nu are vocaţia culturii, vocaţia femeilor este una procreativă, nu creativă” (p.35). Altfel spus marginalizarea femeii-scriitoare „e, înainte de toate, o chestiune socială”, pe care femeile, mai ales cele de la 60+ încă o mai cultivă şi azi, în virtutea patriarhalismului. Îşi aminteşte cum, în studenţie, a fost ironizată de Nicolae Manolescu şi de Mircea Zamfir referitor la teza de licenţă, cu tema „Afirmarea scriitoarei în literatura română”. Azi, încheie ea, există altă deschidere, femeile-scriitoare nu mai sunt „apariţii exotice”, deşi scena literaturii este în continuare dominată de bărbaţi. Alina Purcaru întreprinde un inedit exerciţiu despre legătura dintre nume şi texte, o abordare altfel a stereotipurilor de gen: „În lipsa unui nume devine mult mai greu să asumi un set întreg de aşteptări, prejudecăţi şi, da, de foarte multe ori stereotipuri pe care genul celei/celui care scrie le activează inconştient şi le transformă în grile de lectură” (pag.43). Ea dă exemple de scriitoare care şi-au luat nume masculine: G. Elliot, G. Sand, Lionel Shriver, J. K. Rowling.

În „Condeiul nucleelor bovarice”, Simona Preda porneşte de la o sintagmă propusă şi folosită de psihologi; se presupune astfel că femeia este, în general, dominată de sensibilitate, de sentimentalism, de patos. Că acestea ar fi, implicit, coordonatele scriiturii lor, semnele recognoscibile. O prejudecată, în fond, căci există destule femei-scriitoare extrem de cerebrale, care „nu cad în capcana descriptivismului, nu au derapaje de visări evanescente” (p.61).

Dana Pîrvan reface traseul femeii, de la statutul de muză a bărbatului, la afirmarea treptată a propriei individualităţi „într-o elită eminamente masculină”. Din Evul Mediu, când femeia este/devine „cititoare/auditoare” şi până în sec. XX, când deja scrie şi publică propriile texte. Trece, aşadar, de la stadiul de muză sau de personaj („creaţie a bărbatului”), la acela de scriitoare. Sunt, crede autoarea, fireşti gesturi de recuperare într-o lume exclusiv a bărbaţilor. (Dana Pîrvan foloseşte, în argumentaţia sa, numele Virginiei Woolf, ale criticilor literari interbelici etc.) Concluzia: „Cred într-o originalitate feminină şi în alta masculină, fără ca vreuna să fie superioară. Îmi place să cred că egalitatea nu trebuie să implice şi nivelarea unor eventuale diferenţe” (p.78).

Mult mai incisive se dovedesc scriitoare precum Angela Furtună, Aliona Grati, Cristina Hermeziu, Teodora Coman şi Medeea Iancu, fiecare dintre ele operând cu sondaje şi statistici despre ponderea bărbaţilor/femeilor în anumite instituţii culturale, la decernarea premiilor literare etc.

Astfel, în urma unei statistici, Angela Furtună constată că, dintre membrii Academiei Franceze, doar 1% sunt femei, respectiv 7 din 721, iar din 648 de premii literare decernate, de pildă, până în 2011, doar 16% (104) au fost atribuite femeilor. Concluzia: „Poarta de intrare a femeilor în lumea literaturii rămâne şi azi tabu, având adesea o cheie de alcov, de afaceri, de hoinăreală prin cotloane exotice, prea rar una de respect critic şi de empatie onestă” (p.125-126). Aliona Grati menţionează un sondaj întreprins în Marea Britanie, la care au participat circa 40.000 de respondenţi în 2014: bărbaţii britanici nu citesc prea multe cărţi scrise de autoare (în viziunea lor, 90% din lista celor mai citite 50 de cărţi, acestea sunt scrise de bărbaţi).

Întrebarea Cristinei Hermeziu este următoarea: de ce, la nivelul scriitorilor nobelizaţi de-a lungul timpului, 99 sunt bărbaţi şi doar 14 sunt femei?! Pe de altă parte, Teodora Coman e conştientă „de handicapul cultural al femeii de-a lungul timpului”, pentru ea cele mai elocvente exemple de disidenţă culturală fiind Monica Lovinescu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu sau Herta Muller.

În 2016, Medeea Iancu spune că a iniţiat o anchetă intitulată „Ce înseamnă să fii poetă în România”, la care au luat parte 40 de persoane. Constatarea a fost că statutul scriitorului, în general, nu există la noi în ţară, cu atât mai puţin al femeilor din branşă; acestea au afirmat că nu se simt egale cu bărbaţii: nu fac parte din jurii sau din comisii; între laureaţii Premiului Naţional Opera Prima, între 1971-2015, s-au numărat doar 8 laureate, în timp ce laureaţii-bărbaţi au fost 21. Medeea Iancu observă, de asemenea că în programa şcolară, printre autorii canonici nu există nicio femeie. La concursuri, acelaşi sexism şi aceleaşi stereotipuri; femeile semnează adesea cu nume masculine pentru a le fi selectate manuscrisele. În revista „Observator cultural”, în perioada octombrie 2016-decembrie 2016 au apărut 29 de cronici făcute la cărţi scrise de bărbaţi şi doar 8 la cărţile care poartă semnătura unei femei.

Ruxandra Cesereanu avansează ideea potrivit căreia România este „o ţară misogină”, în ciuda unor evidente deschideri şi legitimări. Ea propune, spre compensaţie ipostaze ale femeii disidente, în acest sens, din propriile texte: femeia-cruciat, Marijuana, Tristana, La Cesarina, Kord-Persefona, măştile feminine fiind ipostaze ale căutării de sine.

Catifelată în constatările ei este scriitoarea Doina Ruşti, care consideră că bărbaţii care i-au recenzat cărţile au făcut-o „destul de tehnic”: Norman Manea „m-a citit cu mintea”, Dan C. Mihăilescu „m-a citit donquijotesc şi aproape imprudent”, iar Jan Cornelius „critic, dar pozitiv”.

Nemulţumirile Ioanei Bot vis-a-vis de „machismul românesc” îşi au originea în copilărie, crescând spre adolescenţă, când scrisul ei capătă atribute masculine, spre nemulţumirea profesoarelor, sancţionată fiind adesea cu replica „De ce nu vibrezi, Bot? De ce nu scrii frumos, Bot?!” Să scrie feminin, adicătelea, cu adjective, cu patos, cu toate cele. Într-o lume a bărbaţilor, inclusiv în literatură, Ioana Bot cultivă (in)voluntar acest tip de scriitură albă, cerebrală. Evocă, admirativ, imaginea regretatei profesoare Ioana Em. Petrescu, cea care a întâmpinat, în receptarea cărţilor sale, atitudinea misogină a celor din jur („o femeie în universitatea bărbaţilor”).

Nina Corcinschi şi Melinda Crăciun împărtăşesc aceeaşi atitudine legată de „studiile de gen” şi de conceptul de „feminitate”; pentru prima, subiectul acestei dezbateri este din capul locului „oarecum riscant”.

Interviul acordat de poeta Angela Marinescu, ataşat la finalul volumului, exprimă, în linii mari, aceleaşi constatări şi nemulţumiri legate de statutul femeii în literatură, în special în ţara noastră. Lucidă, chiar dacă uşor agresivă, pe alocuri, Angela Marinescu analizează, să-i spunem, raportul de forţe dintre bărbaţi şi femei. Nivelează anumite asperităţi legate de radicalismul unor opinii din ambele tabere. O face din perspectiva experienţei şi a vârstei sale.

Aşadar, privite în oglindă, opiniile bărbaţilor şi cele exprimate de femei în legătură cu aceeaşi temă, a dezbaterii care stă la baza volumului de faţă, diferă. Simţitor în unele cazuri. Bărbaţii-scriitori sunt galanţi-împăciuitori, unii dintre ei eludând, de fapt, problema. Femeile resimt frustrare, nemulţumire sau pur şi simplu analizează, cerebral sau doar empatic, propriul statut în viaţa socială şi în literatură. Un statut a cărui legitimare nu (mai) poate fi contestată însă. Nu, dacă te respecţi ca om de cultură.

coperta cum citescLia Faur, Şerban Axinte (coordonatori) – Cum citesc bărbaţii cărţile femeilor

Editura: Polirom

Anul apariţiei: 2017

Nr. de pagini: 241

ISBN: 978-973-46-6692-8

Sursă foto: arhiva personală Lia Faur

Share.

About Author

Avatar photo

Îmi place să citesc de când mă știu. Să stau în proximitatea cărților și a oamenilor care le scriu a devenit, în timp, un modus vivendi. Propriile mele texte sunt, în chip natural, însoțitoarele cărților citite. Le netezesc drumul spre ceilalți. Pledez pentru călătoria lor. Pentru frumusețea lor - corpuri de semne și sonuri, într-o lume excesiv materială. Nu pot opri altfel tăvălugul timpului sau vânătoarea de afară. Nu pot opune altceva glisajului valoric de astăzi. Între învelitorile cărții, timpul și spațiul se deschid altfel, într-o buclă generoasă. Balsamică...

Un comentariu

  1. Doris Mironescu e un critic şi eseist excelent, cu un prenume înşelător…

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura