Un el și o ea, Daniel și Mina, își povestesc pe rând experiențele onirice trăite în cele mai diverse situații. Fie că a fost vorba de un vis, de un moment de meditație sau pur și simplu de o halucinație, cei doi s-au văzut purtați în lumi alternative, cu alte reguli și alte înțelesuri, dar fiecare în parte a adus un moment de revelație, ulterior transpus în lumea reală, cunoscută. Un volum în care scurtele scenarii inițiatice dau măsura transformărilor umane prin intermediul transcendenței.
„Aceasta este o colecție de povestiri care pleacă de la istorii trăite, culese din numeroasele mele jurnale întinse de-a lungul multor ani. Recitind aceste jurnale, mi-am dat seama de potențialul prozastic al multor întâmplări, dar într-un sens anume, specific: acela de a trezi gustul pentru o realitate alternativă, deși totuși concretă, de a provoca deschiderea simțurilor spre o lume fascinantă, mult mai bogată decât cea ordinară. Altfel spus, de a incita cititorul să depășească banalitatea crasă care domină existențele noastre (și, în consecință, predomină și în proza scurtă contemporană). Și de a-i deschide acestui cititor, chiar a-i încuraja o perspectivă transcendentă asupra lucrurilor, omului, lumii. Finalmente, noi suntem ființe care se autotranscend continuu. Prozele acestea revendică realitatea transcenderii.” (Magda Cârneci)
Magda Carneci – foto Andreea Mitran
Magda CÂRNECI (n. 1955), scriitor și critic de artă, a obținut un doctorat în istoria artei la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris în 1997. A fost director al Institutului de Istoria Artei din București între 1990 și 1992, președinte al boardului Centrului Soros pentru Artă Contemporană (1998-2004), redactor-șef al revistei Artelier din București (1998-2004), președinte al AICA România (2000-2005), director al Institutului Cultural Român din Paris (2007-2010), profesor asociat la Universitatea Națională de Arte din București (2012-2016). În prezent este redactor-șef al revistei de arte vizuale ARTA. Pe lângă titlurile din domeniul artelor plastice, a publicat mai multe volume de poezie:Hipermateria (1980), O tăcere asurzitoare (1984), Haosmos (1992), Poeme politice (2000), Poeme TRANS (2012) și eseuri: Arta anilor ’80. Texte despre postmodernism (1996), Poetrix. Texte despre poezie și alte eseuri (2002). În străinătate i-au apărut volumele Psaume (1997), Art et pouvoir en Roumanie 1945-1989 (2007), Trois saisons poétiques(2008) și Chaosmos (2013) în franceză, iar în olandeză (2004) și engleză (2006) Chaosmos. Poezii și proze ale sale au fost incluse în volume colective românești sau străine. A coeditat lucrarea colectivă Perspectives roumaines. Du postcommunisme à l’intégration européenne (2004). De aceeași autoare, la Editura Polirom: Artele plastice în România 1945-1989 (cu o addenda 1990-2010) (2013) și FEM (2011, 2014, 2021 – roman nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Augustin Frățilă, Premiile Radio România Cultural și Premiile revistei Observator cultural; finalist al PEN America Translation Prize 2022).
www.magdacarneci.ro
Fragment din „Bătrânul poet”:
Atunci bătrânul poet își deschide foarte lent ochii, ochii lui de un azuriu lăptos, parcă orbi, şi-mi spune rar, cu o voce șoptită, că eu de fapt sunt fiica lui. Fiica lui ! Sunt surprinsă, dar dintr-odată îmi dau seama că intuisem cumva, bănuisem asta demult. Ştiam în adâncul meu secretul ăsta de multă vreme, deşi refuzasem să cred, mă depășea, îl făcusem uitat. Bătrânul poet îmi mai spune, tot rar, tot şoptit, că dacă vreau ca el să nu moară, să nu moară cu adevărat şi definitiv, eu trebuie să-l iubesc. Să-l iubesc mult, mult de tot, copleșitor, absolut. Atât de mult încât să-l îmbrățișez, să-l mângâi şi să-l sărut ca o iubită. Să ne iubim ca doi amanţi, ca doi iubiţi adevăraţi. Mă conjură blând, cu cuvinte delicate dar pline de ardoare şi forţă, că trebuie să ne înlănţuim, să ne împletim, să ne întrepătrundem ca să se producă ceva, un transfer profund, o transfuzie, o înviere. Întinsă lângă el, nemişcată, sunt uluită şi speriată de ce aud. Încep să tremur, mă încordez. După o scurtă tăcere, îi şoptesc cu glas stins, gâtuit, că nu pot, nu pot s-o fac, e monstruos ceea ce-mi cere, e incestuos, deşi ştiu în adâncul meu cel mai adânc că are dreptate. În cele din urmă, în ciuda enormităţii cererii lui şi a ororii mele profunde, accept.
În acel moment se întâmplă ceva neaşteptat, simt că un fel de floare de teroare şi bucurie mi se deschide încetul cu încetul în piept. Altceva decât credeam eu se întâmplă, începe între noi un balet strict mental, de mângâieri, îmbrăţişări şi săruturi, care mi se pare că se petrece undeva sus, în imponderabil, deasupra, într-o minte superioară. Corpurile noastre stau întinse şi nemişcate pe pat, dar între minţile noastre se împleteşte o capilaritate de trasee luminoase, o extraordinară tandreţe, o arborescență de imensă iubire care se deschide ca un tunel din ce în ce mai larg către înalt, către astre.
Apoi, în mod ciudat și neașteptat, rolurile noastre se inversează. Întinsă pe pat lângă bătrânul poet, eu sunt cea care îi spun rar şi şoptit, cu o forţă adâncă şi liniştită venind din nu știu ce străfunduri, că eu sunt de fapt mama lui şi nu invers. Eu sunt cu mult mai bătrână ca el, mai străveche, iar el e de fapt un copil faţă de mine, e un prunc, cu tot aerul lui venerabil. Eu sunt cea care îi șoptește acum, cu un glas grav, pe care nu-l recunosc, un glas care urcă din abisuri arhaice, că el trebuie să mă iubească pe mine, dar de data asta cu adevărat, fizic, trupeşte, ca să se întâmple ceva, o transformare, o resuscitare, o renaștere. Atunci el e cel care-mi spune că nu poate să facă una ca asta, e monstruos, e incestuos, e teribil. În tăcerea care s-a lăsat peste patul-catafalc, se simte o pânză de apă freatică urcând de dedesubt, din subsolul casei modeste, și de undeva din afară se aude venind o muzică dulce, armonioasă, care creşte încet-încet în intensitate. Muzica se înalță, pătrunde în cameră şi izbucneşte într-un duet somptuos dintre un glas feminin şi un glas masculin, care-şi cântă unul altuia:
-Eşti fiica mea, iubeşte-mă, posedă-mă, salvează-mă !
– Nu pot s-o fac, eşti tatăl meu, şi eşti foarte bătrân.
– Trebuie să poţi, altfel voi pieri, voi muri. În definitiv, tu eşti femeie, iubeşte-mă. Nu vezi că de fapt sunt un copil mic, abia sunt un prunc?
– Eu sunt de fapt mama ta, şi sunt mult mai bătrână ca tine. Dacă vrei să te salvezi, tu trebuie să mă iubeşti. Să intri în mine, să te întorci în pântec, în matcă.
– Nu pot, e monstruos, e peste puterile mele.
– Trebuie să poţi, altfel nu te vei salva.
– Dar eşti bătrână şi urâtă ca moartea.
– Curaj! Trebuie să intri în mine. Iubeşte-mă! Trebuie să te transformi într-un mic copilaş şi să intri în mine.
– Nu pot. E înspăimântător, e cumplit. E peste puterile mele.
– Trebuie. Numai în momentul în care intri înapoi în mine, în matcă, un cerc se închide, ceva se va împlini, se va încheia. Atunci vei avea două şanse. Fie mă vei însămânța şi te vei mai naşte o dată. Fie vei reuşi să fuzionezi cu mine ca într-un fulger şi vom trece dincolo ca Unul, în lumea cealaltă.
– Nu pot. Mi-e frică. Nu pot !
– Eu sunt poarta. Eu sunt calea. Tu nu te poţi decât prin mine salva.
