Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină 2000. Traducere din limba engleză de Ovidiu‑Gheorghe Ruța
„O carte uluitoare, ce înfățișează incredibila istorie a neuroștiințelor din ultima jumătate de secol.” (Oliver Sacks)
În căutarea memoriei este, pe de o parte, povestea descoperirilor care, de-a lungul mai multor decenii, au contribuit la nașterea „noii științe a minții”, cum o numește autorul, rezultată din fuziunea psihologiei behavioriste, psihologiei cognitive, neuroștiințelor și biologiei moleculare. Este istoria unei științe care încearcă să explice memoria și alte aspecte ale minții omenești din punct de vedere biologic, propunându-și în același timp să înțeleagă mai bine și să trateze afecțiuni psihice precum depresia, schizofrenia sau tulburările asociate procesului de îmbătrânire. Pe de altă parte, este povestea unui om care în copilărie fuge în Statele Unite ale Americii din Viena ocupată de Hitler, pentru ca, la maturitate, să fie atras pentru totdeauna de tainele neurobiologiei, dar și de psihanaliză.
„Nimeni altcineva nu ar fi putut s-o scrie. Știința este văzută prin prisma unei vieți bogate în evenimente și, în același timp, binecuvântate.” (Antonio Damasio)
„Scrisă cu talent și grație, această excepțională carte a unuia dintre cei mai de seamă experți actuali în știința minții va fi citită cu încântare atât de publicul larg, cât și de studenți și cercetători.” (Elie Wiesel)
„Pe lângă faptul că abordează principalele chestiuni care au preocupat gândirea occidentală de când Socrate și Platon au făcut primele speculații privitoare la natura proceselor mintale acum mai bine de două mii de ani, noua știință a minții ne oferă perspective practice care ne permit să înțelegem și să facem față unor probleme importante legate de minte, ce ne influențează viața de zi cu zi. Știința nu mai e domeniul exclusiv al savanților. A devenit parte integrantă a vieții moderne și a culturii contemporane. Aproape zilnic, în mass‑media se transmit informații de natură tehnică pe care, în mod normal, marele public nu le înțelege. Este esențial așadar ca toată lumea să aibă acces la cele mai bune informații științifice, iar acestea să fie prezentate într‑o formă clară, ușor de înțeles. Împărtășesc părerea actuală a comunității științifice că ne revine răspunderea de a‑i oferi publicului asemenea informații.” (Eric Kandel)
Eric R. KANDEL (n. 1929, Viena), unul dintre pionierii științei cognitive moderne, este profesor la Columbia University și activează în cadrul Howard Hughes Medical Institute. Este director fondator al Centrului pentru Neurobiologie și Comportament din cadrul Colegiului Medicilor și Chirurgilor, Columbia University, iar în anul 2000 a fost unul dintre laureații Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în semn de recunoaștere a importanței studiilor sale privind învățarea și memoria. Este autorul mai multor lucrări, printre care Psychiatry, Psychoanalysis, and the New Biology of Mind (2005) și Reductionism in Art and Brain Science: Bridging the Two Cultures (2016), precum și coautor al volumului Principles of Neural Science (1981). De același autor, la Editura Polirom au mai apărut: Mintea tulburată. Ce ne spun ciudățeniile creierului despre noi înșine (2020) și Epoca inconștientului. Explorarea inconștientului în artă, minte și creier, din Viena anului 1900 până în zilele noastre (2023).
Fragment
Dintre toate orașele aflate sub controlul naziștilor, Viena a fost cea mai afectată de Noaptea de Cristal. Evreii au fost batjocoriți și bătuți cu brutalitate, alungați din propriile firme și evacuați temporar din casele lor. Apoi, firmele și casele le‑au fost jefuite de vecinii avari. Frumoasa noastră sinagogă din Schopenhauerstrasse a fost distrusă complet. Simon Wiesenthal, cel mai mare vânător de naziști de după Al Doilea Război Mondial, a spus ulterior că, „în comparație cu ce s‑a întâmplat la Viena, Noaptea de Cristal de la Berlin a fost un plăcut festival de Crăciun”.
În ziua care a precedat acea noapte, după ce tatăl meu a fost ridicat de poliție, magazinul lui a fost dat unui neevreu. Aceasta făcea parte din așa‑numita arianizare (Arisierung) a proprietăților, o formă presupus legală de furt. Din momentul în care tata a fost eliberat din închisoare, la mijlocul lui noiembrie 1938, și până când el și mama au părăsit Viena, în august 1939, au fost săraci lipiți pământului. Mult mai târziu, aveam să aflu că părinții mei primeau provizii, iar tata, ocazional, de lucru, la căratul mobilei de pildă, din partea Israelitische Kultusgemeinde der Stadt Wien, Consiliul Comunității Evreiești din Viena.
Cunoscând legile antievreiești promulgate în Germania după ce Hitler a ajuns la putere, părinții mei au înțeles că era puțin probabil ca violențele să dispară din Viena. Știau că trebuie să plecăm – și asta cât mai repede. Fratele mamei, Berman Zimels, plecase din Austria la New York cu un deceniu în urmă și lucra pe post de contabil. Mama i‑a scris la 15 martie 1938, la doar trei zile după invazia lui Hitler, iar el ne‑a trimis repede declarațiile scrise prin care se angaja față de autoritățile americane să se ocupe de noi după sosirea noastră în SUA. Congresul dăduse însă o lege a imigrării în 1924, stabilind un anumit număr de persoane care puteau intra în SUA din estul și sudul Europei. Deoarece părinții mei se născuseră într‑un teritoriu care, la acea vreme, aparținea Poloniei, a durat cam un an până am putut pleca, deși aveam declarațiile necesare. Când, în sfârșit, ne‑a venit rândul, a trebuit să emigrăm în etape, tot din cauza legilor imigrării, ce specificau ordinea în care puteau să intre în SUA membrii unei familii. Conform acestei ordini, primii puteau să plece părinții mamei, lucru pe care l‑au și făcut în februarie 1939; apoi, în aprilie, am plecat eu și fratele meu, iar la urmă au plecat și părinții mei, spre sfârșitul lui august, cu doar câteva zile înainte să izbucnească Al Doilea Război Mondial.
Fiindcă le fusese luată singura sursă de venit, părinții mei nu aveau bani să ne plătească drumul pană în SUA, așa că le‑au solicitat celor de la Kultusgemeinde să obțină un bilet și jumătate de la Holland America Line, un bilet pentru fratele meu și o jumătate de bilet pentru mine. După câteva luni, au făcut cerere să obțină două bilete pentru ei. Din fericire, ambele cereri au fost aprobate. Tata era un om scrupulos și cinstit, care își plătea întotdeauna taxele la timp. Am și azi toate documentele cu care și‑a susținut cererea și care arată că își plătea cu sfințenie cotizația la Kultusgemeinde. Faptul că era considerat un om integru, de caracter, a fost menționat anume de un reprezentant al Kultusgemeinde care a evaluat cererea de ajutor înaintată de tata.
Ultimul meu an petrecut la Viena a fost unul definitoriu și, cu certitudine, m‑a făcut să nutresc o profundă și veșnică recunoștință pentru viața pe care am descoperit‑o în SUA. Fără îndoială însă că spectacolul Vienei aflate sub dominația naziștilor mi‑a înfățișat pentru prima dată latura întunecată, sadică a comportamentului uman. Cum poate cineva să înțeleagă violența neașteptată, plină de răutate a atâtor oameni? Cum putea o societate cu un înalt nivel de educație să adopte atât de repede politici și măsuri punitive înrădăcinate în disprețul față de un întreg popor?
E greu de răspuns la asemenea întrebări. Mulți intelectuali s‑au străduit să facă asta, dar explicațiile lor sunt parțiale și incoerente. Ceea ce îmi dă de gândit este ideea potrivit căreia calitatea culturii unei societăți nu reprezintă un indicator solid al respectului acesteia pentru viața omului. Pur și simplu, cultura nu e în stare să le arate oamenilor prejudecățile pe care le au și să le modifice felul de a gândi. Dorința de a‑i distruge pe cei din afara grupului căruia îi aparține cineva poate să fie o reacție instinctivă și, prin urmare, e posibil să apară în orice grup bine inchegat.
