Pleiada de personaje din Chiorpangiu își duce viața în peisajul cu totul aparte al Brăilei, dar, prin firescul lor, poveștile depănate de narator au un caracter universal. Așa cum copilul Florin este fascinat de atelierul în care bunicul său pare să facă minuni, cu toții păstrăm în amintire un loc magic din copilărie. Pentru mai toată lumea perioada comunismului a fost foarte dificilă, unii au trecut prin experiențe dramatice, dar întotdeauna oamenii au găsit puterea să reziste sau, așa cum a făcut unchiul Fănică atunci când i-a scris Elenei Ceaușescu, au încercat să ceară ajutor de la cârmuire. Fiecare familie are un „specialist” în medicină care dă mereu sfaturi sau, la fel ca Aurel după ce bea un pahar, se avântă să efectueze proceduri medicale fără vreo pregătire în domeniu. De obicei, pe mame le întrebi când nu găsești ceva prin casă, însă sunt și mame experte în a „pune bine” lucrurile, așa ca Tanța. Nimeni nu are părinți perfecți, dar toți vrem să știm că le este bine. Fiecare a avut un prieten apropiat de care, dintr-un motiv mai mult sau mai puțin dureros, s-a îndepărtat în timp. Adultul de astăzi le privește pe toate fără reproș, cu umor și nostalgie, și le împărtășește bucuros cu noi.
Florin DUȚU s-a născut la Brăila în 1974. A absolvit în 1998 cursurile Facultății de Drept, Universitatea din București. Din 1999 este avocat în Baroul București, specializat în contencios fiscal și arbitraj internațional în domeniul investițiilor străine. În 2016 a absolvit specializarea Piscicultură și Acvacultură din cadrul USAMV București. În ultimii ani a coordonat în cadrul unei multinaționale practica de drept comparat în materie de insolvență/restructurare. A început să scrie pentru că avea povești de împărtășit.
Fragment
Coborând în curte dinspre Bulevard, pe lângă casa lui Fănică, dacă nu erai atent, puteai să treci de Fierărie fară să o observi. Ascunsă, părea aproape deghizată, o dărăpănătură care stătea să cadă.
Fierăria avea două încăperi şi în total cam opt‑zece metri pătraţi. Era lipită de casa lui Fănică pe lungime, cam cinci‑şase metri, şi avea o lăţime de un metru şi jumătate până în doi metri. Tencuiala tocată de ploi lăsa urme adânci în pereţii ridicaţi cine ştie când şi văruiţi pe afară într‑o culoare portocaliu‑gălbuie spălată de vreme. La interior puteai să vezi stâlpii din lemn, de fapt nişte trunchiuri de copaci tineri nefasonate, cu noduri şi zidurile cel mai probabil ridicate din chirpici sau alte materiale ieftine. Fierăria era acoperită cu tablă şi carton bituminos de la nivelul casei lui Fănică până într‑un uluc ruginit, inutil şi mai spart ca o strecurătoare.
Nu citisem Alice în Ţara Minunilor, dar aveam gaura mea de iepure: uşa Fierăriei. Fierăria o luase un pic la vale din cauza pantei, nefiind „ţesută“ în zidăria casei lui Fănică, aşa că tocul uşii şi uşa Fierăriei erau hâite şi strâmbe. Dar uşa se închidea… Odată, demult, cineva a vopsit uşa într‑o nuanţă albastru‑gri petrol, pe care o puteai ghici acum doar cu răbdarea unui ceasornicar în lemnul ros şi putrezit pe alocuri. Balamalele lărgite jucau în cuiele groase şi ruginite exact cât trebuia ca uşa să se închidă în tocul cocârjat. Mă mai gândeam uneori cine ar fi putut să pună uşa la loc, dacă ar fi ieşit din balamale; probabil doar Zincu. Clanţa era un Cerber ruginit care râdea de tine cu un scârţâit scurt mai ales când încercai să închizi uşa. De deschis, oricine putea să o deschidă, dar închisul era o altă poveste. Trebuia cu o smucire scurtă să ridici, să împingi şi să laşi să alunece limba broaştei fară să rupi uşa sau să o scoţi din ţâţâni.
Doar Zincu îmblânzea clanţa fară niciun efort. Era clanţa Fierăriei lui. Nepricepuţii încercau să închidă uşa o dată, de două ori, de zece ori, după care începeau să o trântească, să se împingă în ea până când venea tataia:
— Ia dă‑te, mă, aşa, lasă‑mă pe mine.
Şi o închidea în faţa ta fără niciun efort, sigur că nu poţi să îi furi măiestria şi să‑i îmblânzeşti clanţa.
Dacă nu era prin preajmă, uşa aproape atârnândă în balamale rămânea deschisă şi râdea de tine. Dar deschisă larg, nu doar aşa… uşor întredeschisă, din cauza zidului şi tocului fugit. Şi te provoca precum mantia unui toreador. Şi te mai repezeai încă o dată. Şi iar scârţâia şi râdea de tine. Şi iar se bălăngănea larg deschisă.
— De ce nu repară, măi, nepoate, tac‑tu‑marea ăsta uşa asta? mai pufnea câte unul.
Păi, de ce să o repare? Uşa n‑avea nimic, broasca se închidea…
M‑am împrietenit greu cu clanţa asta. Dar până la urmă am reuşit şi eram foarte mândru. Câteodată mai râdea de mine, dar aşa, ca între prieteni.
Seara târziu, în fiecare zi, după ce verifica porţile la Bulevard şi la Unirii, Zincu se strecura prin curte ca o umbră, băga cheia în broască şi fereca prevăzător uşa şi toate secretele bine ascunse în Fierărie. Cine să intre noaptea în Fierărie?
Când păşeai înăuntru, trebuia să te apleci bine de tot. Tavanul de placaj vopsit într‑o culoare grea de abia se strecura peste Zincu când purta şapca. Dacă erai prea înalt…
Capcanele nu se terminau aici. Prima încăpere, un fel de antreu, nu avea pardoseală. Păşeai direct pe pământul bătătorit care se acoperea de o mâzgă alunecoasă când ploua. Din cauza asta, în timp, antreul se tasase şi coborâse sub nivelul aleii din curte. Ca să intri trebuia în acelaşi timp să te apleci şi să ridici mult piciorul peste pragul înalt doar ca să aterizezi într‑un hău gloduros. Şi brusc ţi se făcea frig. Vară, iarnă, temperatura era mai scazută cu câteva grade bune.
Nici bec nu avea prima încăpere sau poate avea, dar eu nu am găsit niciodată întrerupătorul. Şi nu avea nici vreun geam. Când intrai de la lumină, începeai să îţi foloseşti instinctiv mâinile în căutare de repere în bezna neprietenoasă. Şi trebuia să tragi şi uşa după tine… că doar nu puteai să o laşi să se bălăngănească. Putea să vină Zincu după tine şi te trecea pe răbojul nepricepuţilor. În mod ciudat, când trăgeai uşa după tine, clanţa neascultătoare mergea ca unsă şi tranc! rămâneai singur în întuneric, înaintând încet ca să nu te împiedici. Din doi‑trei paşi ajungeai la uşa cămăruţei unde era instalat bancul de lucru şi unde se făureau miracole. Dar cât de lung era acest drum…!
