„După Valentina, roman nominalizat și premiat în 2023, Angela Martin ne propune o nouă experiență narativă de excepție, aducând în prim-plan anii 70 din perspectiva studentului la Medicină Cezar Grozescu. Confruntat nu numai cu un alt spațiu, cel al capitalei, total diferit de Aradul natal, ci și cu timpul neguros comunist, eroul trăiește intens nevoia de libertate și riscurile ei, participând împreună cu alți studenți la pregătirea unui spectacol pentru un festival din Franța. Sub aparența unei narațiuni clasice, romanul este construit parabolic prin recurs la motivul teatrului, desfășurând, subtil ascunsă sub faldurile cotidianului și neideologizată, tema reprimării în regimul totalitar. Citești cu sufletul la gură, fără să simți că totul este doar… lectură!” (Rodica Zane)
„Personaj important în romanul Valentina, întâmpinat sărbătorește de critică anul trecut, Cezar devine protagonist în acest roman înrudit cu primul. Îl cunoscuserăm la maturitate, plecat definitiv din țara lui Ceaușescu, acum îl reîntâlnim ca student care-și trăiește tinerețea cu toate avatarurile ei, printre care supravegherea permanentă, prin interpuși, a Securității, pe care n-o provoacă deloc. Angela Martin își confirmă însușirea de a construi un roman bogat în împrejurări, cu personaje deosebit de pregnante. Sunt convins că va avea, din nou, un binemeritat succes.” (Livius Ciocârlie)
„La doar un an după un debut pe cât de «târziu», pe atât de spectaculos în proză cu romanul Valentina, frescă de familie central-europeană din Aradul secolului XX, Angela Martin revine cu o extensie a acestuia: Cartea lui Cezar, a doua parte dintr-un proiect romanesc amplu, de o clasicitate realistă complexă. Centrat asupra anilor comunismului ceaușist, preluând fire vechi și dezvoltând multe altele noi, romanul fiului Valentinei oferă o radiografie sensibilă a societății epocii și a «spectrelor» sale interbelice. Nu e doar o «carte»: e o lume.” (Paul Cernat)
Angela MARTIN, eseistă, traducătoare, a fost redactor de limbă spaniolă la Radiodifuziunea Română, redactor la Cartea Românească, director al Direcției Generale de Dialog Cultural Internațional din Ministerul Culturii, vicepreședintă a Fundației Culturale Române și a Institutului Cultural Român, redactor-șef al revistei Cultura. A publicat articole de presă, volume de convorbiri și eseuri, poeme. A inițiat și a coordonat antologii de critică, a îngrijit ediții definitive de opere. A tradus proză și critică literară din limbile spaniolă și franceză. A fost distinsă cu ordine naționale în România, Brazilia și Italia, precum și cu premii ale mai multor reviste culturale din România. Romanul Valentina, apărut în 2023, a fost nominalizat la premiile revistei Observator cultural și ale Uniunii Scriitorilor. În același an, autoarea a primit premiul pentru proză al revistei Ateneu.
Fragment
— Acu vro câteva minute ieşiră cinci dintre ei, îi răspunse portarul prin poarta de sticlă după explozia de întrebări cu care îl potopise de‑afară străinul agitat.
Îl măsură cu privirea: era un domn înalt, cărunt, dar cu alură sportivă, bine îmbrăcat. Clar că trebuia să‑i deschidă poarta.
Odată intrat, Hidişan îi ceru amănunte:
— Era şi o fată printre ei?
— Era.
— Una aşa, mai frumoasă, cu părul negru? insistă el.
— Toate erau frumoase şi cu părul negru.
Nemulţumit de răspuns, domnul doctor scoase o bancnotă de cinci lei. I‑o dădu direct în mâna întinsă, ca să‑i stimuleze memoria.
— Dar printre ele nu era şi una mai mică de statură?
— Toate erau cam la fel.
— Şi ceilalţi?
— Ceilalţi sunt sus.
Hidişan răsuflă uşurat. Cu toate astea, îi dădu încă o bancnotă, să‑i mai dezlege limba.
— Dar ce au făcut acolo toată noaptea?
Portarul ridică din umeri modest:
— De un’ să ştiu eu? Mie aşa mi s‑a dat ordin – să‑i las să stea în clădire cât vor ei. Altfel, dacă era după mine, eu la zece i‑aş fi trimis acasă. Fac atâta gălăgie acolo în pod, că se aude până în stradă. Şi noaptea, vă daţi seama! Ne putem trezi oricând cu Miliţia peste noi. Şi ne arde de nu ne vedem cu o amendă pentru tulburarea liniştii publice.
— Atunci, să merg şi eu la ei să‑i cunosc, dădu doctorul semn că ar vrea să urce.
— Nu e voie, domnu’! Intrarea interzisă!
— De ce, şefu’?
— L a ora asta avem închis, spuse portarul plin de importanţă. Eu v‑am deschis fiindcă sunt băiat salon.
Şi îşi duse arătătorul la obraz.
— Cum vine asta „închis“? Poate vrei să zici că nu aveţi activităţi.
Hidişan socoti în sinea lui că‑i dăduse un bacşiş substanţial. Aşadar, nu era cazul să mai facă pe nebunul. „Să nu exagerăm, totuşi!“, conchise şi scoase mâna goală din buzunarul jachetei.
— Hai, că sunt grăbit, adăugă mai energic, mă aşteaptă o groază de bolnavi!
— Sunteţi doctor? se muie portarul.
— Da, sunt doctor, răspunse Hidişan sec.
„Zi aşa, frate!“, îşi spuse, la rându‑i, portarul privindu‑l cu respect.
— Sunteţi tatăl unei fete?
— Ai ghicit.
— Sus mai sunt patru, îi şopti insidios.
— Păi atunci, lasă‑mă să urc, să văd dacă e şi fata mea acolo ori a plecat! îi spuse doctorul pierzându‑şi răbdarea.
— Buletinul, vă rog! îşi reluă portarul aerul de şef.
— Îl am în torpedou, în maşină. Şi maşina, ia uită‑te acolo, o vezi? Renault‑ul acela 16. Hai, nu mă face să pierd vremea, c‑o să‑ţi pară rău!
Portarul cântări dintr‑o privire maşina prin geamul porţii – o maşină scumpă! –, simţi clar şi ameninţarea din tonul străinului, dar se puse pe picioarele dindărăt. Hotărî că era mai bine să fie vigilent: „Dacă o fi vreunul venit special să mă controleze şi se dă doctor?“.
— Aici sunt nişte reguli, nu vă supăraţi!
Se auziră deodată mai multe voci tinereşti, foarte treze. Erau trei băieţi care coborâseră.
— Bună dimineaţa!
— Neaţa! le întoarse portarul salutul.
— Salut, băieţi! Carolina e sus? îi luă Hidişan prieteneşte.
— Nu. Carolina a plecat de vreo jumătate de oră, îl informă unul dintre ei, pletos şi nebărbierit. Are cursuri de la opt.
— A, bine! Mersi! răsuflă uşurat Hidişan. Sunt tatăl ei, adăugă apoi cu jumătate de gură.
Ieşi din clădire deodată cu grupul de băieţi, grăbit să se întoarcă acasă s‑o calmeze pe nevastă‑sa. Când îi va spune că totul e în regulă cu Carolina, ea îşi va lăsa căpşorul pe umărul lui fericită. Şi Hidişan se simţi răscolit pe dinăuntru de un zâmbet de încântare, ca şi cum ar fi gustat anticipat mari delicii.
Dar Carolina nu s‑a dus la cursuri, cum intenţionase. Cel puţin nu la primul curs, de la opt. Era frumos afară – o dimineaţă de martie rece, dar însorită, o promisiune de grabnică împrimăvărare, cu toate că până la echinocţiul de primăvară mai era mult. N‑o luă spre Institutul de Medicină, ci în direcţia opusă, iar Cezar o urmă. Era obosită, dar fericită, viaţa parcă i se deschidea asemenea unei cupe de crin ademenind‑o cu o mireasmă nouă, necunoscută. Se plimba ţinându‑se de mână cu Cezar, îmbătată de iluzii. Nu‑i venea să se mai dezlipească de el. Şi nu se gândea decât la viitoarea lor călătorie la Nancy. Accidentul Lilianei şi tensiunea pe care o trăiseră împreună în timp ce îi dădeau fetei primul ajutor le oferiseră prilejul unei surprinzătoare apropieri sufleteşti. Simţeau amândoi nevoia să stea de vorbă la o cafea, dar era prea de dimineaţă, barurile erau închise. Până la nouă, când se deschideau, n‑aveau decât să tândălească pe străzi. Traversară bulevardul Schitu Măgureanu şi intrară în Cişmigiu. Rareori câte un trecător străbătea parcul, grăbit, într‑o direcţie sau alta. Se puseră pe joacă şi râdeau ca nişte copii fugărindu‑se pe după soclurile din Rotonda scriitorilor, pe urmă se opriră curioşi să desluşească numele artiştilor care sculptaseră busturile aşezate în înaltul lor. Feţele erau toate recognoscibile: Bălcescu, Hasdeu, Eminescu, Creangă Caragiale, Vlahuţă… În total, doisprezece scriitori. Porniră joaca iar. Se ascundeau după fiecare soclu, se reîntâlneau, se sărutau. Fugeau unul de altul şi se căutau de îndată cu sentimentul că se iubiseră dintotdeauna.
— Slavici al meu nu este… şopti Cezar dezamăgit.
— Ce înseamnă „Slavici al tău“? se amuză Carolina.
— Dacă ai fi ardeleancă ai înţelege. Înseamnă mai multe.
— Adică?
— Inclusiv un sărut mai puţin, glumi.
