Adriana e ca vântul, intră pe neaşteptate în viaţa surorii sale mai mari, iar intrarea ei are de fiecare dată forţa unei revelaţii. Când erau mici, cele două erau răzvrătite şi unite. Adulte, trăiesc departe una de alta, dar ambele duc povara unei grele moşteniri: cea a cuvintelor nerostite şi a lipsei de afecţiune şi atenţie. Fiecare trăieşte în felul ei o poveste de dragoste absolută, însă zdruncinată şi, în final, nimicită ireparabil. Numai că uneori durerea trăită deplin, până la ultima picătură, ne poate ajuta să pătrundem în cele mai ascunse unghere ale sufletului. Astfel ne putem construi propriul scut de apărare în faţa sentimentelor, prin acceptarea lor şi ocrotirea legăturilor intime pe care ne-am construit devenirea. Asta pare să ne transmită Donatella Di Pietrantonio, cu înţelepciunea şi naturaleţea marilor scriitori. Ea ne oferă un buchet multicolor de emoţii rostite în şoaptă, care ne va stărui multă vreme în memorie. Romanul Borgo Sud, unde autoarea merge pe firul poveştii începute în Cea care se întoarce, a fost nominalizat la Premiul Strega (2021), cel mai prestigios premiu literar din Italia.

„Cititorii romanului Cea care se întoarce al Donatellei Di Pietrantonio se vor bucura să o regăsească pe Adriana, sora mai mică, «o floare neaşteptată, crescută pe o mână de pământ, pe-o stâncă»… Celor care încep călătoria cu acest roman nou şi complet autonom le vor rămâne în minte cele două femei pline de dezamăgiri şi speranţe noi, care au întipărite în fiinţa lor ura şi dragostea pentru satul din Abruzzo ce le-a crescut sălbatic şi le-a făcut să plece departe: una să studieze, să profite de şansa unei schimbări în viaţă, iar cealaltă să plece pur şi simplu, să trăiască, să evadeze, să iubească.” (Il Foglio)

„A şti că viaţa implică o atrocitate iremediabilă nu înseamnă a ceda în faţa acelei atrocităţi. Este lecţia oferită de marea literatură italiană a secolului XX, de la Elsa Morante la Primo Levi. Borgo Sud reflectă pe deplin această tragică efemeritate.” (la Repubblica)

„Cu stilul ei concis, Di Pietrantonio se numără printre autorii care nu se tem să privească durerea în faţă, să o atingă, să o arate aşa cum este… Poate de aceea paginile ei pătrund în conştiinţa cititorului mai întâi ca nişte spini înfipţi în piept şi apoi ca semne ale unei posibile mântuiri.” (il Fatto Quotidiano)

Donatella Di Pietrantonio (n. 1963) este de profesie medic stomatolog pediatru şi scrie din pasiune. A debutat în 2011 cu romanul Mia madre è un fiume, urmat în 2013 de Bella mia, inspirat de dramele provocate de marele cutremur ce a lovit regiunea Abruzzo în 2009, nominalizat la Premiul Strega şi laureat al Premiului Brancati. Reeditat în 2018, romanul a fost distins în 2020 cu Premiul Città di Penne-Mosca. În 2017 Donatella Di Pietrantonio a publicat un nou roman, Cea care se întoarce (Polirom, 2020), recompensat cu Premiul Campiello şi Premiul Napoli, care a fost adaptat pentru teatru şi pentru marele ecran în Italia.

 ***

Fragment

În momentul de întuneric maxim dinaintea zorilor, cineva a izbit în sonerie cu toată furia. Când am ajuns la interfon, inima îmi bătea să‑mi spargă pieptul. Și‑a strigat numele și intr‑o clipă a fost sus: i‑am auzit pașii nervoși şi gâfâiala dincolo de ușa de la intrare. Mi‑a luat puţin timp să deblochez ușa în spatele căreia mă baricadam seara. O auzeam de cealaltă parte a ei mormăind ceva la adresa mea. Nu o mai văzusem pe soră‑mea de mai bine de un an.

Când eram mai mici, eram nedespărţite. Apoi am învățat să ne pierdem una de alta. Era în stare să nu dea nici un semn luni de zile, dar niciodată nu dispăruse atât de multă vreme. Părea că ascultă de un instinct de nomad și, când nu îi mai plăcea un loc, nu încerca să‑l schimbe, ci îl părăsea. Mama îi spunea câteodată: „Eşti ca ţiganul cu cortul“. La fel am fost și eu mai târziu, dar sub altă formă.

A intrat grăbită și a închis ușa cu piciorul, fără să se întoarcă spre ea. Unul din papucii cu care era încălţată i‑a ieșit din picior, căzând cu fața în jos pe podea. Copilul dormea în brațele ei, cu picioarele goale și nemișcate atârnând de‑a lungul trupului slăbănog al Adrianei și cu capul sub bărbia ei. Era copilul ei, iar eu nu știam că îl născuse.

Nu mi‑am dat seama ce răsturnare urma să aducă în viața mea. Dacă aș fi prevăzut‑o, poate că n‑aș fi lăsat‑o să intre. Adriana se credea un înger cu sabie, dar era un înger neîndemânatic și rănea, chiar dacă o făcea doar din greșeală.

Ultima noastră întâlnire se încheiase cu o ceartă. Apoi, după câteva săptămâni, am încercat să dau de ea, dar nu am reușit. Am așteptat un semn de la ea. Nici una dintre cunoștințele noastre comune nu o mai văzuse prin oraș, dar din când în când le trimitea părinților noștri câte o vedere în sat. Mi le arătau când mă duceam la ei: portul Pescara, Pescara by night. Multe salutări de la fiica voastră, apoi o semnătură cu înflorituri. Știa că o să le citesc, mie îmi erau adresate: erau dovada că trăia și era pe‑aproape.

A dat un semn de viață la ora trei a unei dimineți de iunie. Nu știu cât timp aș fi rămas aşa, tăcută și nemişcată în holul de la intrare, ca să‑i privesc. Văzut din spate, copilul părea o păpușă mai mare, din cele pe care mama lui nu le avusese când era mică.

Aproape că nu am recunoscut‑o. Avea pe cap o pălărie de paie deformată, cu niște flori artificiale decolorate pe împletitura zdrențuită și cu marginea destrămată intr‑o parte. Sub pălărie i‑am recunoscut însă ochii, ochii ei luminoși și pătrunzători, mai deschiși decât de obicei, ca atunci când îi e frică.

M‑a întrebat de Piero și i‑am spus unde e. Apoi s‑a enervat un pic pentru că o ţineam în picioare la intrare și a înaintat, aproape trecând peste mine. Nu uitase casa în care fusese de puține ori: s‑a îndreptat sigură pe ea direct spre dormitor. A pus copilul pe pat și l‑a învelit cu cearșaful, apoi s‑a așezat imediat lângă el. Stăteam dinaintea ei și ea nu spunea nimic, își ţinea faţa transpirată în mâini, cu coatele sprijinite pe genunchi. Geanta, căreia îi dăduse drumul de pe umăr, zăcea la picioarele ei.

— Ce s‑a întâmplat? am încercat s‑o întreb.

Nu mi‑a răspuns. S‑a dus la fereastră ca să n‑o văd că plânge. Tremura ușor, cu umerii reliefandu‑i‑se sub cămașa de noapte, care la început mi se păruse o rochie de vară. A lovit geamul cu marginea pălăriei, care i‑a căzut de pe cap. Deasupra urechii drepte, o tăietură aspră de foarfecă, semănând cu o joacă de frizer terminată prost, făcuse să‑i dispară pletele lungi până la umeri. Și‑a acoperit imediat crestătura, prefăcandu‑se că nu vede uimirea care mi se citea pe chip. S‑a auzit un foșnet ușor: copilul şi‑a dat la o parte cearșaful de pe el și s‑a întors către veioza aprinsă. Dormea în aceeași poziție ca în pântecul mamei. Avea obrajii cărnoși și pe frunte îi atârnau șuvițe de păr umede, ca niște virgule.

— Cum îl cheamă? am întrebat încet.

— Vincenzo, mi‑a răspuns Adriana de la fereastră.

Am îngenuncheat lângă pat și mi‑am mirosit nepoțelul. Mirosea a curat. Capul lui avea o aromă de pâine caldă. Am îndrăznit să‑l mângâi, atingandu‑l foarte ușor.

— Trebuie să ne ții o vreme la tine, a spus Adriana.

Tonul ei grav m‑a speriat mai mult decât cererea în sine.

— Să vorbesc şi cu Piero.

— Piero e de treabă, sigur o să vrea. Poate tu nu vrei.

Și și‑a întors din nou privirea spre conurile albe de lumină desenate de felinarele de pe stradă.

Share.

About Author

Comments are closed.

%d blogeri au apreciat: