Aveţi în faţă o carte cu mister, jocuri de cuvinte, prietenii şi iubiri neterminate, Rolling Stones şi un narator ce nu se poate abţine să intervină neinvitat în poveste. Totul începe cu Mişu, un băiat talentat pasionat de pian, care dispare la vârsta de 17 ani, chiar de ziua lui, pe 1 aprilie, lăsând în urmă o invitaţie la un banchet al cerşetorilor. Patruzeci de ani mai târziu, se întâmplă ca, tot pe 1 aprilie, Nina, o fostă colegă de clasă şi fiica profesoarei sale de pian, să se afle în aceeaşi librărie cu prietenii cei mai buni din liceu ai lui Mişu, Nel şi Victor, care caută un cadou pentru acesta, deşi nimeni nu l-a mai văzut din ziua dispariţiei. Ce urmează e o poveste despre cum locurile şi oamenii pe care-i pierdem se încăpăţânează uneori să rămână cu noi.
*
Irina Anghel s-a născut în 1997 la Iaşi. Este jurnalistă la Bloomberg în Londra, unde a scris, printre altele, despre economie şi pieţele de cafea, zahăr şi cacao. Înainte de a se alătura redacţiei Bloomberg, Irina a colaborat cu Iaşul nostru, Buletin de Bucureşti, Economedia şi Şcoala9. Este licenţiată în economie politică la King’s College London şi are un master în jurnalism şi politici economice de la Sciences Po Paris.
*
Fragment
Mișu zâmbea în întuneric.
— Cum ziceam, dacă ești cerșetor, nu mai stai la nicio coadă. Dacă ești bun, stă lumea la coadă să îți dea. Dacă ești prost, nu îți dă nimeni nimic, dar măcar nu stai la coadă. Mori de foame, dar nu de plictiseală.
Stând cu picioarele pe pereți și capul în jos pe scaunul tapițat cu catifea verde‐dragon, Victor își învârtea începutul de mustață. Nel își avea postul pe pervaz, alături de ligheanul cu gogoși.
— Următorul banchet va fi grandios. Văd scrâncioburi. Văd dulceață de trandafiri de la doamna bunica lui Nel.
— Hei, golanilor, pe aci se petrece ceva de necrezut.
— Văd muzică.
— Văd vin.
— Ne văd pe noi.
— Și nu ne vede nimeni.
— Vezi că fumezi filtrul. Dacă se întâmpla să treacă vreun milițian prin dreptul casei în tura de noapte în parc, își zicea că tovarășul colonel Popescu iar lucrează până târziu. Și se făcea că nu a văzut nimic.
— „Pentru tovarășul Popescu, un om excepțional, cu sincer respect, al dumneavoastră umil“, a început să citească Nel dintr‐o carte luată la întâmplare de pe birou.
Mișu s‐a făcut roșu și, cu buzele așa, albe de la zahăr, l‐ai fi putut confunda cu un mărțișor teribilist. A sărit la Nel, i‐a smucit cartea din mână și‐a aruncat‐o pe jos.
— O rugăminte am la tine, Mișule. Să fii mai gentil cu cărțile și cu prietenii tăi.
Victor a ridicat cartea și i‐a dat cu ea de cap lui Mișu. Poesii de Mihai Eminescu.
— Mai ales cu prietenii tăi, a făcut el. Mișu a tăcut, a pus cartea la loc și‐a răspuns într‐un final:
— Se face. O rugăminte însă am la voi. Să nu mă faceți niciodată „un om excepțional“.
De cele mai multe ori, serata începea cu Mișu care dădea, dirijorește, tonul. După ce se strecurau pe ușă, el era cel care se așeza cu fundul pe birou și, cu ochii închiși, se lăsa pe spate și deschidea un sertar, sertar din care pescuia cu degetele de pianist din rezerva fără de sfârșit a tatălui său un pachet de țigări. Într‐o seară însă, Mișu a recurs la altă acrobație. S‐a dus și a deschis țintit sertarul. Din picioare, fără vreun alt artificiu. A scos pachetul și l‐a pus pe birou.
— Vedeți pachetul ăsta? Este cel mai de preț lucru pe care poți să‐l ai. Păi, pe ăsta dacă îl pui pe masă când ai oaspeți, pe măsuța de cafea, iată, pe birou, aș zice noptieră, dar doar nu‐ți chemi oaspeții în dormitor, cel puțin nu din prima, ei bine, pachetul ăsta se transformă în ceva magic. Și ăla timid, că doar nu toți sunt așa îndrăzneți ca Victor, să vezi cum prinde curaj. Aș vrea și eu o țigare… Și apoi și ăla simpatic și cu capul în nori, Nel, se bagă și el… Și ne aprindem unul altuia țigare și așa se strânge o prietenie.
În niciuna dintre serile care i‐au urmat acesteia până când a tulit‐o, Mișu nu s‐a mai abătut de la tumbe.
