Editura Polirom vă oferă un fragment din volumul Teatrul ca rezistență. Oameni de teatru în arhivele Securității de Cristina Modreanu.

„Cine o cunoștea pe Cristina Modreanu ca jurnalistă și cronicar de teatru va fi plăcut impresionat(ă) să afle de recentele sale pasiuni «detectivistice»: în ultimii ani a lucrat efectiv în cercetare istorică, fiind astăzi asociată Universității «Babeș-Bolyai» din Cluj ca cercetătoare. Iar subiectul abordat e unul de ținută: istoria teatrului ca parte a istoriei lumii românești în timpul regimului comunist. Fiind, în raport cu societatea, un regim «total» și totalitar, comunismul nu putea pierde din vedere scena teatrelor. Mesajele transmise aici, personajele create de scenariști, regizorii în vogă sau actorii cu priză la public s-au aflat, logic, în atenția Securității. Cristina Modreanu a avut curiozitatea de a căuta aceste dosare la CNSAS. Și, plecând de la un studiu de caz inițial axat pe teatre din Timișoara, ulterior extins spre București, autoarea caută logica acelui «escapism» estetic devenit tactica de opoziție a unor intelectuali față de regimul politic. Teza cărții este una pe care o împărtășesc: discursul dominant de azi insistă pe supunerea civică și pe conformismul de grup al românilor din deceniile 1950-1980, însă, în realitate, România regimului comunist a fost scena unei confruntări subtile, dar persistente: revolta artiștilor prin «acte recurente de nonconformism», «refuz de supunere» și «tatonarea neobosită a granițelor trasate de cenzură», cum demonstrează autoarea aici. Cartea de față probează cu brio un adevăr: da, în România comunizată chiar a existat o rezistență prin cultură.” (Adrian Cioroianu)

Din cuprins: Teatru și politică în comunism Confruntarea. „Vreau să fiu regizorul propriei mele vieți!” Cazul Emil Reus Autoexilul. Un om de stânga. Cazul Radu Penciulescu Femeile din teatru și dimensiunea de gen în arhivele Securității Evadarea în imaginație. Odisee feminină. Cazul Cătălina Buzoianu Evaziunea. „Trădarea” de patrie, salvarea de sine. Cazul Paul Barbăneagră Provocarea. „Mai există și demnitate!” Cazul Lucian Pintilie Rebeliunea mainstream. Artistul rezistent. Cazul Alexandru Tocilescu Rebeliunea underground. Teatru și rock. Cazul Florian Pittiș

Cristina Modreanu este critic și istoric de teatru, curatoare de artele spectacolului, cercetătoare la Janovics Center for Screen and Performing Arts Studies din cadrul Facultății de Teatru și Film a Universității „Babeș-Bolyai” și redactoarea-șefă a revistei de artele spectacolului Scena.ro. Coordonează din 2020 proiectul Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc (www.dmtr.ro), produs de Asociația Română pentru Promovarea Artelor Spectacolului, în parteneriat cu Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și Universitatea de Arte din Târgu Mureș (Premiul AFCN pentru activarea patrimoniului imaterial, 2021). Este doctor în teatru (UNATC București) și Fulbright alumna și a fost visiting scholar la Tisch School of the Arts din cadrul Performance Studies Department, New York University. A publicat șase cărți despre teatru în limba română și numeroase articole despre teatrul românesc (în țară și în străinătate). A History of Romanian Theatre from Communism to Capitalism: Children of a Restless Time este prima ei carte în engleză, apărută în 2020 la Routledge. Mai multe pe www.cristinamodreanu.com.

FRAGMENT

„Din cele trei volume ale dosarului lui Emil Reus pe care le‑am găsit în Arhiva CNSAS reiese că „obiectivul” era în atenția Securității în principal din cauza ideilor subversive pe care le introducea cu bună știință în spectacolele montate la Naționalul timișorean, unde era angajat. Deși dosarul fusese inițial deschis din cauza relației de prietenie a lui Reus cu poetul și criticul literar Ovidiu Cotruș, victimă a unui proces politic în urma căruia fusese în detenție timp de 14 ani pentru apartenența la mișcarea legionară, urmărit și el după eliberarea din închisoare în 1964, rapoartele se referă în majoritatea cazurilor la spectacolele lui Reus, care nu corespundeau politicii partidului. […]

Pentru spectacolul Ordinul de Fritz Hochwälder, de exemplu, regizorul Emil Reus decide să adauge piesei aprobate deja de forurile de control un text suplimentar, necunoscut atât de directorul teatrului, cât și de secretariatul literar, despre care Securitatea află de la sursele ei din teatru implicate în spectacol, probabil actori sau membri ai corpului tehnic. În una dintre notele informative pe această temă se precizează că textul introdus în plus „poate da semnificații nedorite mesajului piesei”. Securiștii erau deja neliniștiți de faptul că piesa punea în discuție o dilemă morală de natură să amenințe ordinea de stat: ce faci când ordinul care ți se dă îți pune probleme de conștiință, îl îndeplinești sau nu? În urma unei investigații discrete, se descoperă că textul suplimentar este un fragment din romanul Tono‑Bungay de H.G. Wells, publicat în 1909, numit „Secretul vigoarei” și, fiind foarte abstract, poate fi interpretat oricum. Și chiar este interpretat de maiorul Ioan Indrei (semnatarul celor mai multe rapoarte despre Teatrul Național din această perioadă) drept o aluzie la partid și la forurile conducătoare, cu caracter ironic, jignitor etc.

Într‑un raport din 27 septembrie 1974, sursa Matei, care pare să fi asistat la repetiții, avertizează asupra nuanțelor protestatare din spectacol: „În expunerea despre piesă regizorul Emil Reus explică intenția autorului, anume că crimele nu trebuiesc uitate și mai ales pedepsite, subliniind că este același lucru pe care în zilele noastre Solsenizyn [sic!] îl susține în literatura sa. Mai departe explică că fanatismul politic totalitar duce automat individul în stare de crimă și intrând sub ordine individul se află indirect în situație de crimă când acest ordin trebuie executat fără discernământ. În înscenarea de mai sus dincolo de textul autorului au fost adăugate tablouri de antract și intermezzouri scrise din lirica universală de protest a căror necesitate este îndoielnică și a căror valori ideatice trebuiesc analizate cu mare atenție”. […]

Tematica din Ordinul este continuată, așa cum avertizează aceeași sursă Matei într‑un spectacol al lui Ioan Ieremia, produs tot la Naționalul timișorean, Dosarul Andersonville de Saul Levitt: „Nucleul ideatic este absolut identic cu cel al piesei Ordinul – există sau nu un filtru moral, de conștiință în executarea ordinelor primite?”. Aceeași sursă face o descriere scenă cu scenă a spectacolului și comentează posibilele semnificații problematice. În această notă este citat și regizorul Ioan Ieremia, care afirmă: „Teatrul a fost dintotdeauna un pas în fața istoriei și are un rol subversiv”. […]

Deși făceau asta cât mai rar și doar cu „elementele‑problemă”, reprezentanții Securității au ieșit la un moment dat din umbra în care acționau în mod obișnuit pentru a‑l urmări pe Emil Reus și au organizat o discuție oficială cu acesta, chiar în sediul teatrului. […] În raportul redactat de lucrătorii Securității după întâlnire este descrisă și o reacție de exasperare a lui Emil Reus la adevăratul proces care i se făcea și este citat uimitorul lui răspuns la insistențele securiștilor: „Vreau să fiu regizorul vieții mele și nu alții să‑mi regizeze viața. Nu am nici o activitate împotriva statului. Dacă sunt învinuit de așa ceva, cer probe și demonstrații”.”

(Fragment din capitolul „Confruntarea. «Vreau să fiu regizorul propriei mele vieți!» Cazul Emil Reus”)

Share.

About Author

Comments are closed.

%d blogeri au apreciat: