„Drumurile să ne servească pentru a căuta libertate, și nu pentru confruntări.” – „Peripețiile unui regizor spaniol în România și în lume” de Jesús del Cerro

Îmi plac cărțile care mă surprind de la prima pagină și care, odată lecturate, nu-mi las gust amar sau nostalgie neprietenoasă cu recitirea acesteia. Recitesc din ce în ce mai rar cărțile și aproape niciodată în întregime. Ei bine, cartea lui del Cerro are ingredientele necesare unei reveniri oricând binevenite. Fie că alegeți să o citiți în tren sau în aerogară, între două drumuri, fie că vreți să o citiți la o cafea sau acasă, în taina nopții, peripețiile povestite cu atât de multă savoare nu vă vor lăsa indiferenți. Mai mult, vor sta la baza unei viitoare schimbări de atitudine. Fundamental optimist, autorul-regizor lasă să străbată până la lector unda aceea de experiență filtrată, asumată și personală, unică și incofundabilă, caracteristică oamenilor generoși. Jesús del Cerro nu-și propune să demonstreze nimic, nu are niciun măcar un singur rând scris ca să impresioneze, de aceea și cucerește „jurnalul” său de peregrin prin lume.

Un profesionist al celei de-a șaptea arte trebuie să aibă o cultură generală demnă de consemnat, dar și un bagaj de experiențe personale asumate integral, altfel calitatea muncii sale are de suferit. Dacă veți sta de vorbă cu scenografi sau regizori, cu muzicieni sau actori, veți observa că toți au în comun această trăsătură: călătoresc mult și aproape întotdeauna pentru ei călătoriile sunt surse de cunoaștere. Unii chiar așa le numesc – excursii de studiu. Jesús del Cerro are călătoria în sânge, e o personalitate plurivalentă care se exprimă foarte bine în contexte cât mai variate. Pentru el a urca cei mai înalți munți din lume sau a alerga la maratonul din New York sunt experiențe similare, surse de autocunoaștere, care capătă valoare intrinsecă în măsura în care reușește să comunice cât mai bine și mai mult cu persoane dintre cele mai diferite, necunoscuți dacă se poate. Arta de a lucra cu oameni pe care nu-i cunoști – așa s-ar putea defini meseria de regizor, din perspectiva lui del Cerro. Și cred că ar zâmbi în colțul gurii dacă ar citi ce-am scris aici.

„Următoarea etapă a ocolului meu în jurul lumii n-a dus la Dubai, cu escală în Brunei. În aeroport, în timp ce așteptam îmbarcarea, mă gândeam la Sydney și la Melbourne. Orașele australiene prin excelență, animate de o rivalitate fraternă, fiecare vrând să se facă remarcat, să fie mai bun, și, semănând, spre norocul părinților, cu doi copii cre n-au ieșit nici mai buni, nici mai răi, ci mai altfel, diferiți. Sydney este fratele mai conștiincios, mai îngrijit, cu o cămașă perfect călcată, cel care a făcut studii la cea mai ună universitate, a luat note mai mari și imediat a și găsit un post la o multinațională… Melbourne nu a terminat niciodată facultatea, a umblat peste tot doar cu bicicleta, îmbrăcat în niște blugi jerpeliți și un tricou, a cântat într-o trupă rock, sau a scris, sau a pictat… sau toate trei la un loc. Melbourne e fratele boem.”

Foto din arhiva autorului

Un spaniol venit în România și cucerit definitiv de spiritul locului; mă feresc să spun „balcanic”, nu cred că Jesús del Cerro operezează cu astfel de etichetări reducționiste. E una din trăsăturile cărții – portretele lui sunt animate, oamenii cu care se intersectează sau lucrează ni se arată în toată splendoarea lor, fără nicio tușă de artificialitate, sunt vii. Expresiile lor definitorii sunt aduse în pagini cu ajutorul unor descrieri de contexte și evenimente care altfel nu ne-ar spune nimic; câți dintre noi nu trecem grăbiți prin aeroporturi, fără să ne uităm la oameni și fără să le construim poveștile de viață ghidându-ne după mici semne?

„Știu că La vida sigue igual (Viața continuă la fel) este titlul unei melodii de Julio Iglesias, dar adevărul este că zilele trecute, la Barcelona, impresia de a-i fi văzut pe Bono și băieții lui (au mai îmbătrânit) chiar asta sugera: era ca în casa unei mătuși pe care o vizitezi din când în când și care te tratează întotdeauna frumos, a cărei cafea este foarte bună și care are mereu prăjituri foarte gustoase. U2 și cântecele lor excepționale nu dezamăgesc niciodată; show-ul este magnific, sunetul și lumina, un spectacol, iar Bono este ca un preot extraordinar care reușește să-i aducă pe credincioșii săi – întotdeauna mulți – la extaz, chiar dacă l-au mai văzut de atâtea ori, timp de treizeci de ani.”

Peripețiile scriitorului sunt și ale regizorului, toate întâmplările narate au legătură cu cinematografia – fie sunt întâmplări care-l ajută să găsească soluții la diverse probleme (găsește actorul/actrița potrivit/ă, fie întâlnește la momentul potrivit producătorul, fie regândește o scenă întreagă doar pentru că a avut o revelație la capătul unui urcuș foarte greu). Dacă ajunge să alerge maratonul de pe pământ american e pentru că s-a folosit de un context favorabil, a răspuns unei provocări și așa și-a văzut un vis împlinit. Așa-mi explic și de ce mi-a plăcut Cu un pas înainte, unul din serialele regizate de el pentru Pro TV acum ceva ani. Avalanșa de detalii nu aglomerează inutil cadrul, ci contribuie în mod decisiv la obținerea unei imagini de final clară, deloc blurată, fără semne de deteriorare în timp. Cu alte cuvinte, cartea nu are un timp al ei de lectură, ci va fi la fel de proaspătă și peste ani.

„De la o vreme încoace, dacă ieși cu prietenii prin baruri și nu iei gin tonic cu diferite adaosuri și un gin scump, ești un ciudat. Oameni care pe vremuri beau rom, wisky sau vodcă își reneagă perioada aceea a vieții lor și-ți preaslăvesc calitățile castravetului, petalelor de trandafie, chimenului, bulelor mai mari sau mai mici de apă tonică și modul de servire. Tot așa, de la vreme încoace, parcurile din toată Spania s-au umplut de runners. Am trecut cuvântul cu italice pentru că așa își zic ei, dar termenul mi se pare un englezism cel puțin dispensabil.”

Se simte încă de la primele rânduri scenaristul, omul care reface replică cu replică personajul unui film, astfel încât la final acesta să fie important pentru economia filmului, să nu fie în plus sau șters. Pentru Jesús del Cerro nu există personaje principale și personaje secundare și este exlclus ca el însuși să devină personaj. Nici măcar în jurnalul lui nu este personaj, ci doar voce. Vocea aceea din off, pe care o auzim și de care ne e dor este și care nu este vocea scenaristului, regizorului sau producătorului de film. Mai degrabă e vocea prietenului cu care ne însoțim într-o lungă aventură de (re)cunoaștere.

O personalitate care se construiește pas cu pas și se deconstruiește de tot atâtea ori; efectul magic al celei de-a șaptea arte. Rareori am citit un jurnal de artist scris într-un ritm alert, dar care nu obosește deloc cititorul; cu o atenție predilectă pentru micile detalii insignifiante pentru un profan și cu o savoare a momentului trăit împreună cu cei mai buni prieteni. Cu ce rămânem la finalul lecturii? Cu o întrebare fără răspuns: când vom mai citi jurnale și carnete de drum scrise atât de bine?

PS: fiindcă pe 30 septembrie traducătorii sunt celebrați se cuvine să fac câteva precizări: deși cartea are trei traducători nu se simte deloc acest lucru. Fluența și ritmul accelerat sunt caracteristici de fond ale unui volum care ar fi putut trece neobservat dacă n-ar fi existat cei trei. Am citit destul de multe traduceri neglijente în ultimii ani, cât despre redactarea cărții ce să mai spun. Deși Peripețiile… au apărut la o editură mică, de nișă, n-am întâlnit decât două sau trei greșeli de tehnoredactare, ceea ce spune multe despre profesionalismul echipei care a contribuit la apariția cărții pe piață.