Dresorul de cactuşi – cultura şi firescul cotidianului

„Nimeni nu le spune oamenilor că Styxul e plin de nuferi, nimeni…, îmi repetam dimineaţa, când te găseam la fereastra dinspre Dunăre… Numai Styxul tău e plin de nuferi albi…, îmi mângâiai obrajii ca pe ai unui copil somnoros… Nu ţi-am spus că sunt albi!, tresăream a mirare. O vreme tăceai. O vreme părea că vrei să spui ceva, dar ţi se pâslea vocea între laringe şi buze… Adormeam la loc, până spre miezul zilei. Uneori visam că mi se încolăceşte de piciorul stâng tulpina unui nufăr care-ar fi vrut să urce până în dreptul tâmplei, unde păstram mereu încuiată de lume poarta spre raiul care-i fost cândva…” (p. 146)

Nu m-am gândit niciodată la metafora Styxului în felul acesta. Barcagiul Caron înaintează pe cărările de apă, printre nuferi înfloriţi, cu luntrea aceea în care poartă sufletele celor ce merg spre Infern. De la Dante ştiam că sufletele sunt grele, barca fiind permanent ameninţată să se scufunde – o ultimă, persistentă teamă, cea de înec, înainte ca teama supremă a pedepsei infernale să capete o consistenţă. Sufletele astea au fost oricum chinuite de multe alte spaime de-a lungul vieţii lor pământene. Nuferii preiau, simbolic, din nefericire, când se încolăceşte sufletul păcătosului de tulpina lor, cheie spre rai. Iar nuferii eminescieni sunt galbeni, nu albi, ca aceştia evocaţi în minunata carte scrisă, ca o partitură de pian, la două mâini.

Eseu sau memorialistică, pasaje de tip postări facebook sau pagini de jurnal, proza aceasta propune permanent un exerciţiu de introspecţie. Cititorul este asaltat de furtuna ideilor şi ispitit de referinţe culturale. Fiecare capitol se construieşte în jurul unei dominante stilistice, pe care titlul, continuat pe primul rând, ca o coadă de şarpe, o reflectă ingenios: Judge, Între gânduri nu se pun virgule, O lună ciuntită se zgâieşte la fereastră, Audieri nocturne, Pentru mine, călătoriile sunt datorii neplătite etc.

Când îţi place un pasaj (sunt multe pasaje pe lângă care nu poţi trece indiferent), te opreşti şi îl reciteşti, ca să-i găseşti un context adecvat experienţei tale livreşti. Faci chiar gestul (nu întotdeauna mental, uneori real) de a pune mâna pe un creion, ca să rescrii, să subliniezi, să cauţi echivalente ale unei sintagme, uitând cumva că nu tu eşti autorul. Tu eşti doar cititorul, dar ceva din felul acesta de a scrie te face să anulezi distanţa dintre instanţele textuale, aşa cum se întâmplă de obicei în proza autoreferenţială. Te ajută, desigur, să faci confuzia asta (lectură/ scriitură) perspectiva subiectivă asupra lumii dată de persoana I. Autenticitatea:

„Dar nu oricine intră noaptea prin efracţie în viaţa ta şi a parteneriatelor tale publice şi private, pentru că aşa e viaţa asta, bazată real şi metaforic pe ele (conceptul „partener de viaţă” era cheia metaforei), are în rucsac un caiet cu texte de calitate. Şi nu oricine este primit. Eu zic că eşti safe. Din toate punctele de vedere: moral, juridic, teluric sau celest.

Nimeni nu e în siguranţă şi toţi suntem nimeni. Clar? Nu există siguranţă. E (doar) un concept abstract pe care nu poţi pune degetul. Pe ceea ce nu poţi pune degetul nu există. Materialism ordinar! Lumea ta e glamour, disco, paiete, lumină stroboscopică şi Modern Talking. A mea e hard, hard rock şi toate putreziciunile metalice care au proliferat din hardul stâncii! Nu eşti în siguranţă nici măcar cu tine însuţi. Nesiguranţa primordială, când creierul ne-a dictat ruperea de lanţul trofic. Nimeni nu ne mai mănâncă. Omul mănâncă tot. În curând, ne vom mânca pe noi.” (p. 60)

Dresorilor de cactuşi nu le este deloc ușor să accepte, de exemplu, că în două dintre ghivece au apărut flori. Datoria acestor dresori este să țină lucrurile sub control sau măcar să creeze iluzia asta. Acestă carte neliniştitoare „decupează” felii de existenţă şi le pune sub o lupă, mărind textura fricilor cotidiene: mersul la doctor, consultațiile de coşmar, atacul de panică, rețetele de negăsit și iluzia că primeşti la timp ajutorul de care ai nevoie, în camera de urgenţă a unui spital, şedinţele procurorilor, discuţiile din cancelarie… Revine, fixând un ritm al respiraţiei textuale, ideea creaţiei şi a forţei pe care o exercită asupra noastră această nevoie de metafizic.

Portretele (o femeie cu haină de blană şi pălărie, aruncând coji de cartofi la gunoi), micronaraţiunile, paginile confesive, însemnările grăbite, tristeţile cotidiene, toate acestea alcătuiesc materia Dresorului de cactuşi. Un profesor iubitor de muzică clasică poartă, la oră, cu eleva sa atipică un neobișnuit dialog despre partituri celebre: Madama Butterfly deschide tema educaţiei muzicale începute la timp. Actorul Adrian Pintea este evocat realist, cu reproducerea savuroasă a discuției purtate cu o foarte tânără scriitoare de cronici – pioneza ruginită din talpă este o metaforă a capacităţii noastre de iluzionare, nu percepem nimic obiectiv, uneori descoperim surprinşi „adevărul”, dacă există, cu adevărat, un adevăr.

Interesante sunt și modele culturale propuse de autori, de la Platon, Cervantes, Hemingway, Mircea Eliade, la Monica Lovinescu, clasici şi contemporani, repere într-o temeinică lectură personală şi pretext al exerciţiilor de luciditate:

„Zice tot Eliade care se potriveşte al naibii de tare: Timpul dumitale interior, singurul care contează, îţi aparţine.

*

A, mi-am amintit că am tot vrut să scriu despre asta şi uitam mereu: ceea ce mă impresionează, după doar câteva pagini citite din jurnalul Monicăi Lovinescu, este naturalul (firescul) cu care se integrează în viaţa cotidiană actul cultural. Cultura ţine de firescul cotidianului.” (p. 89)

Ce este scrisul şi în ce măsură reuşeşte literatura (şi diversele ei forme) să te salveze din urgenţa dilemelor existenţiale, au cuvintele putere de a crea legături între cei care scriu şi cei care citesc, sunt paginile unei cărţi o tentativă de acceptare a feliei de realitate pe care o trăieşti conştiincios şi lucid?! Eşti într-o sală de lectură sau la terapie intensivă, oricum, într-un spaţiu al hiperlucidităţii:

„Cuvintele taie şi ele. Sau lovesc la fel ca pietrele. Literatura este singurul drum prin care te poţi întoarce mereu în miezul tainelor din tine. Rămân la convingerea că scrisul e o formă de terapie intensivă: te lasă doar să priveşti prin geam tot ceea ce a salvat din fiinţa ta şi a pus pe ventilaţie mecanică, pentru cât va mai fi să fie. Asta după ce ţi-a(i) intubat sufletul.” (p. 119)

Cartea aceasta scrisă în doi este alcătuită atât de bine, încât este dificil de multe ori să-ți dai seama cui îi aparţine un pasaj sau altul – şi asta este, vă asigur, o miză a cărţii, să scrii în aşa fel încât să nu se mai ştie cine este „dresorul”, Ea sau El. Totuși, pentru cititorul exersat, este limpede mai tot timpul care este registrul feminin și care cel masculin, fiindcă rămân în pagină indicii fine, porţiuni intenționat inegale, asimetrice, mărci personale. Din când în când, stilul tăios ca un bisturiu prevalează asupra frazelor calme, cu relief armonios și îndelung șlefuit. Alteori, creasta de val desenată minuțios de sufletul feminin acoperă tumultul stilului alert, topindu-i insurgenţa, domolindu-l.

Greu încadrabilă într-o formulă, Dresorul de cactuşi se alcătuiește la granița dintre ficțiune și nonficţiune. Aş spune că este o carte care își caută necontenit forma, fără să piardă din farmec prin această ieșire proteică din canoane. Dimpotrivă. Eşti mereu luat prin surprindere de imaginea unui Styx cu nuferi albi.

Dresorul de cactuşi de Adriana Bogatu, Adrian Victor Vank