Mai aproape de proză decât de teatru, această montare îl lasă pe actor fără plasă de siguranță. Este singur cu talentul său, cu capacitatea de a transmite emoții și de a povesti, cu dicția și cu respirația lui. Procedeele specifice dramaturgiei se estompează. Costumele, decorul, mișcarea scenică, totul pare pus în paranteză.
Fiind vorba despre povestirile lui Cehov, așteptările publicului merg în sensul conturării unei lumi care are deja o imagine consacrată – cu samovar, livadă de vișini, rubașcă, ținute elegante de moșieri, pălării și mănuși de dantelă, materiale nobile, catifea și mătase, poate chiar, pe fundal, o lumină de crepuscul și, în surdină, o romanță.
Andrei și Andreea Grosu au gândit însă un spectacol în care-l recunoști pe Cehov (mai ales dacă l-ai citit) mai puțin în atmosferă, mai mult în amestecul de sublim și derizoriu al firii omenești. Costumul se confundă, de cele mai multe ori, cu elemente ale unei ținute cotidiene – tricou, pantaloni de doc, rochii lejere, de stradă, sandale și teniși albi, adică tot ceea ce întâlnești, de regulă, în afara scenei. O vreme, ai impresia că asiști nu la un spectacol real (cortina este deja ridicată), ci la ultima repetiție, acea repetiție încântătoare care iese, de obicei, mai bine decât premiera.
Actorii reușesc, cu o expresivitate remarcabilă, fiecare în parte, să creeze iluzia mișcării, a trecerii timpului sau a despărțirilor. Soprana îndrăgostită de dirijor se prăbușește țipând, iar țipătul ei nu se aude, e un țipăt mut. Distanța dintre parteneri rămâne uriașă, chiar și atunci când vorbesc despre iubire. Un sărut este pe cale să se întâmple, gest care nu se împlinește totuși, oprit în evoluție de o stranie anchilozare afectivă.
Decorul este monocrom, neutru, minimalist, ceea ce creează impresia de scenă contemporană. În plus, decorul nu se modifică, în sensul previzibil, de la un tablou la altul. O ușă decupată în mijlocul unui perete primește această funcție a delimitării secvențelor. Când ușa e deschisă, pe albul masiv apare întunericul unui dincolo, inaccesibil. Mi se pare că exact aceasta este ideea esențială a montării: neputința omului de a trece dincolo de o anumită limită, de un anumit prag.
Actorii interacționează puțin, sugestie a izolării individului pe care nici măcar dragostea nu-l poate aduce aproape de altă ființă. Fiecare om este o insulă. Legăturile cu ceilalți sunt convenționale, nu au autenticitate. Îndrăgostiții se lasă locuiți de niște duhuri, neînțelegând nimic din grația divină a unei trăiri care li se înfățișează ca o problemă în plus.
DRAGOSTE este un spectacol aparte, convingător ca estetică și cuceritor prin interpretare. Nu dragostea, ci dragostea de sine îl condamnă pe om la singurătate. Și singurătatea este, cu adevărat, singura sa iubire.
Spectacolul este cu adevărat reușit, cu certe elemente de originalitate, atât de greu de obținut – când este vorba despre un clasic, ceva nou pare complicat de imaginat, dar nu imposibil.
Săptămâna Teatrului Tânăr, Buzău 2024
Dragoste – după povestiri de A.P. Cehov
– coproducție unteatru și Teatrul ,,Anton Pann” Rm. Vâlcea
Distribuția (pe roluri):
Roșcata – Réka Szász
Dirijorul – Alexandru Beteringhe
Povestitorul/Luka – Costas Mincu
Murașkina/Ea – Bianca Cuculici
Pavel Vasilievici/El – Codrin Boldea
Vera Gavrilovna/Anna Fedorovna – Rusalina Bona
Ivan Alekseici – Cosmin Teodor Pană
Volodea – Andrei Cătălin
Regia: Andrei și Andreea Grosu
Scenografia: Vladimir Turturica
Muzica: Mihai Dobre
