Unii oameni au puterea de a deveni nemuritori, îndeosebi artiștii. Literatura este una din forțele capabile de a conferi nemurirea. Prin scris, vocile mari continuă să se facă auzite, după ani și ani. Prologul acestor povestiri călătoare mi l-a adus în fața ochilor pe același Marquez care își povestea viața în minunatul său volum de memorii, care m-a încântat cu a sa “Vijelie” sau cu “Cronica unei morți anunțate”, la fel de viu, de savuros, înșirându-şi frazele cu bagheta magică. Douăsprezece povestiri au căpătat consistență într-un amplu si elaborat proces de creație, la sfârșitul căruia a luat naștere acest volum. Povestea scrierii lor merită atenție, însă nu voi dezvălui mai mult, pentru a vă lăsa intactă plăcerea de a o afla chiar din rândurile lui Gabo. Locul înalt pe care îl ocupă în peisajul literaturii universale nu înlătură familiaritatea ce se naște între el și cititori, de aceea îmi permit să îl numesc astfel. Rămâne unul dintre scriitorii cei mai dragi mie și știu că, în momentele de impas, în care nu reușesc să aleg o carte, oricare din scrierile sale va înlătura blocajul și îmi va revigora pofta de lectură.
Astfel au stat lucrurile și cu cele “Douăsprezece povestiri călătoare”. Delicii literare de mici dimensiuni, cu subiecte inedite, însuflețite de o doză bine cântărită de misticism. Un element de noutate pentru mine l-a reprezentat fundalul povestirilor, departe de fascinantul decor columbian, de migdalii prăfuiți și de plantațiile de bananieri. Marquez își plasează personajele de sorginte sud-americană într-un exil pe pământuri europene și le învăluie într-o neiertătoare nostalgie pentru îndepărtatele meleaguri natale, evocate prin felurite delicatese culinare sau prin forțele implacabile ale naturii, ce sunt unice oriunde în lume și-ar întinde pânza. Pe un colț de plajă, lumina soarelui pare aceeași ca în Caraibi, marea aduce cu sine vânturi sărate și mirosul din port este aidoma celui din Riohacha. Un strop din atmosfera caraibiană se conturează prin aceste personaje insolite, cu povești de viață uneori incredibile și cu pielea arsă de soare. Titlurile izvorăsc din măiestria lui Marquez de a sublinia detalii și a stârni pasiuni în cuvinte puține.
“Plecă târându-şi picioarele prin mijlocul străzii, cu cizmele-i soldățeşti și șapca-i decolorată de roman bătrân, fără să-i pese de bălțile ploii,în care lumina începea să se tulbure. Atunci n-am avut nicio îndoială, dacă am avut vreodată una cu adevărat, că sfântul era chiar el.” (pag. 49)
Cu greu aș putea alege una pe care să o numesc ca fiind cea mai frumoasă. Fiecare are un farmec propriu, subiectele diferă, iar legăturile dintre ele sunt date doar de stilul aparte al lui Marquez, de nuanțele interioare și de atmosfera prozei, ce are ceva aproape indescriptibil, pe care îl percep de fiecare dată când mă cufund în scrierile acestuia, fără a-l putea vreodată descrie cu exactitate, căci ar fi ca și cum aș încerca să definesc iubirea. Spiritul locurilor natale pare să nu-l părăsească vreo clipă pe columbian și, orice loc ar descrie, o face în culorile specifice ale acestora, impregnându-şi penița în seva mereu proaspătă pe care o păstrează în suflet. Tristețea, iubirea, nostalgia se amestecă, visul si elementele fantastice sunt strâns legate de realitate, îmbrăcând-o în nuanțe diafane. Răsfoiesc volumul și frânturi din fiecare povestire îmi revin în minte. “Spaime de august”, “Tramontana”, “Drum bun, domnule președinte”, “Urma sângelui tău pe zăpadă” – fără a respecta ordinea în care se succed în carte, iată câteva dintre aceste povestiri încântătoare, care s-au lipit mai puternic de mintea mea.
“Mi-aduc aminte că în Mexic am ținut caietul pe biroul meu, naufragiat într-o furtună de hârtii, până în 1978.” (pag.7)
“…efortul de a scrie o povestire este la fel de intens ca începerea unui roman.” (pag. 7)
Iată de ce aceste bucăți de proză au textura unui filigran, dar și greutate epică și stilistică, surprinzând ravagiile trecerii timpului, jocurile vieții și ale morții.
“Slujba a avut loc duminică la ora două, la numai două sute de metri de camera sordidă de hotel unde Billy Sanchez agoniza în singurătate, tânjind după dragostea Nenei Daconte.” (pag. 155)
Sursa foto: artoteca.ro
Editura RAO;
Anul apariţiei 2008;
Traducere din limba spaniolă: Tudora Şandru Mehedinţi;
Nr. de pagini: 160;
ISBN: 978-973-103-878-0.
