Doina Roman, Pragul (recenzie)

Începutul unei trilogii pentru un picnic în buricul universului

Pentru cine nu a mai citit de mult un roman fantasy, pentru cineva căruia îi este dor de un univers gen Dune, al lui Frank Herbert, de lumile lui Hayao Miyazaki şi, de ce nu, Tolkien sau de trilogia Matrix, veţi vedea de ce, cartea Doinei Roman este o încântare!

Altfel, undeva, cândva, după Anul Domnului 10269, cum am ajunge la terasă la nea Sandu? Ca să luăm o bere „de doi lei” (unul dintre personaje foloseşte expresia, referindu-se la un bişniţar care valora cam atât!), într-o lume în care suntem înconjuraţi de uri (plural la „ur”), krâci, krabori, legionari, tărcaţi, gardieni, iscoade, replici, civili, velstigi, androizi, clone, katene, colectori de sentimente, oreade, un univers în care există o Agenţie mai presus de toate, adică de un Consiliu Guvernor şi o Ligă în care… chiar nu „joacă” oricine! O lume în care „nu mai există arhitectură, gust, stil”, în care clanurile şi nu numai nu mai au pentru artă nici un fel de respect (ca să nu mai vorbim despre literatură!), unde războiul mut dintre Ligă şi oreade, pe de o parte, şi Consiliul Guvernor, pe de altă parte, este la un pas să devină foarte… real şi vocal, izbucnind la pagina 219… din cele 280 (de la prima ediţie!) ale unei cărţi care, iată, s-a întregit în anul 2016 cu alte două, constituindu-se într-una dintre cele mai captivante trilogii din istoria S.F.-ului românesc! Să nu mă întrebaţi care sunt celelalte trilogii!

Spuneam Tolkien şi se ştie ce nebunie a creat apariţia Pământului său de mijloc, cu atâţia specialişti care au studiat limbile inventate, pe lângă „lumile” şi personajele sale! Dacă „Pragul” va continua, se vor naşte şi specialiştii care îi vor analiza fenomenologia! Spuneam „Matrix” şi mă gândeam la agenţii speciali de acolo, comparaţi cu legionarii Doinei Roman, aproape la fel de indestructibili! Oricum, la volumul al treilea avem şi un dicţionar de limbă, culută şi civilizaţie Gowsca!

Aşadar, totul începe la o terasă, într-o vară toridă, pe o plajă dintre două lacuri, unde apar două femei… Una are o Geantă care conţine o Casetă! Desigur, o femeie trebuie să aibă o geantă, nimic mai banal, dar femeia, Lia, păstrătoare a sentimentelor pure, o Vindecătoare, crescută până la un moment dat de Clanul Călătorilor, exterminat imediat după plecarea sa, femeia aceasta este cheia întregii cărţi… Terasa te duce cu gândul la începutul „Picnicului la marginea lumii”, a fraţilor Strugaţki sau la începutul filmului „Stalker”, ecranizare a lui Tarkovski după novela fraţilor! De acolo, metamorful Pisică încearcă să-i fure Geanta şi începe nebunia de carte!

O carte pe care o putem compara cu un soi de personaj, nici nu ştii cum să-l încadrezi, ca mecanoform, ca fiinţă supranaturală, Liftul Nebun, care apare la un moment dat, un Lift care poate avea chiar copii (înduioşători copilaşii săi!) – şi este posibilă aici o ucenicie la şcoala Regelui Stephen, cel cu The Shinning, Carrrie, fiinţele sale maşini -, un Lift frate bun (vorba vine, autoarea nu zice nimic despre părinţii lor) cu Podul care Se Termină Când Vrea EL, care răspundea, chipurile, la rugăminţi fierbinţi!

Ei bine, dacă te urcai în liftul acela, nu ştiai unde ajungi! Vă garantez că mai nimic previzibil nu se întâmplă când te întâlneşti cu un fost Legionar, Algar, care vrea să-şi recapete sentimentele, cu un mahăr krabor, Crius, îndrăgostit de Lia, dar cercând să fie soţ credincios, iubindu-şi fiica nespus, când dai peste o oreadă (un fel de supermetagheişe, „specie” ciudată: „Aveau reşedinţe separate conform speciei pe care o reprezentau şi nu se amestecau între ele. Autoritatea supremă era aleasă pentru doi ani şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra celorlalte. (…) Erau imune la tot ce înseamnă sentimentele omeneşti. Reţeaua subţire şi extrem de fină de diamant care făcea parte din trupurile lor şi care era implantată atunci când erau oficial numite ca oreade le proteja de orice trăire sau sentiment şi prin ea erau hrănite şi veşnic tinere.

Distrugerea acestei plase însemna moartea (…) Reţeaua era practic injectată în vene şi în timp scurt se dezvolta singură în trupul gazdei.

Înlănţuia organele, oasele, nervii şi dezvolta o structură sensibilă şi puternică ce dădea trupului o rezistenţă uluitoare.

Funcţiona ca un sistem de rezervă, când ceda o bucată din organism, reţeaua prelua imediat funcţiile şi se substituia organului afectat.” (p.146-149).

Iar dacă întâlneşti krâci, prin lumea lor subterană, te mai poţi şi amuza, dar dacă dai peste un Grassen, să te fereşti, să fugi şi în chiloţi, precum face unul dintre personaje, că altfel…

„Grassenul nu lasă urme nicăieri, nici măcar în memoria celor din jur. Putea să digere până la patru case pe noapte fără să se vadă ceva anume. Era ca o gaură neagră. Tot ce intra în gura lui dispărea fără urmă, după care se întorcea cuminte în cuşca lui.”

Există, în această fantezie debordantă, şi multă poezie şi dacă este poezie, se ajunge la… sentiment şi chiar amor, chiar şi fără să simţi ceva, precum în cazul începutului relaţiei dintre katenă (Kat; Katena) şi Algar! Adică, ca să fiu mai clar, el este mai nesimţitor, dar încearcă să se trateze!

Şi aşa, încet, ne dăm seama că totul se plăteşte în sentimente (poate aici e principala revelaţie, iar mileniul al XI-lea este de fapt chiar mileniul nostru!), că există bănci ale colectorilor, ba chiar o Bancă mare în care se află chiar zeeantina (aha, nu ştiaţi!), paleţi cu lingouri standard de sentimente, suflete, nemurire în stare pură… Adică Zeeantinaaaaaa!

Tensiunea se împleteşte cu poezia şi inventivitatea, copacii plângători de pe malul Lacului negru sunt de neuitat şi ei, un Mima îndrăgostit de Monka este pur şi simplu fabulos (Monka era matca omizilor care secretă zeeantina), la urma urmelor poveştile de iubire şi de neiubire, posibile şi imposibile, fac şi ele deliciul, îşi aduc contribuţia la inventarea unei lumi unde nu ajungi numai mulţumită unei Gări Părăsite, alt loc magic, de unde se poate, într-adevăr, trece misteriosul Prag (la care se ajunge când personajele urcă într-un tren!) către o ţară a minunilor în care Răul este şi va fi mereu de învins, camuflat chiar şi în Bine…

Şi aici poate este cazul să ne amintim de moto-ul care deschide „Picnic la marginea drumului”: „trebuie să faci binele din rău, pentru că nu ai altceva din care să-l faci”! Şi cam aşa este şi cu fantezia: trebuie să o faci din realitate…

Ceea ce reuşeşte pe deplin Doina Roman, şi prin (îndrăznim să avansăm o ipoteză) alter ego-ul său, Lia, cea care a avut grijă de Casetă şi de conţinutul ei, până la Deschiderea care a avut loc şi a dus, într-un fel, la sfârşitul, probabil provizoriu, al luptei pentru putere:

„Cetatea era plină de flori şi de cântece.

Clanurile reveniseră la normal, vedeai zâmbete, auzeai râsete, în sfârşit nimeni nu mai avea ochii sticloşi şi fără sentimente.

Şi totuşi… mulţi priveau acest lucru ca pe un credit pe termen scurt. Teama că într-o dimineaţă colectorii vor apărea din nou nu trecuse.

Se zvonea chiar că oreadele, câte mai rămăseseră, deşi slăbite şi îmbătrânite, fără vlagă, se refugiaseră, după lovitura primită la deschiderea Casetei, undeva sub cetate, sub nivelul controlat de krâci.” (p.276-277).

Încercând să nu fiu prea preţios sau pretenţios, eu, „un normal” rătăcit în lumea seducătoare, dar şi periculoasă a unui viitor posibil, declar „Pragul” o apocalipsă după Doina Roman, un tratat despre cum se poate scrie o distopie luată ca o poveste pentru oameni mari care nu vor să fie numai oameni mari…

Editura: Tracus Arte