„Diavoli fragili” de Radu Găvan

„Ce este un scriitor?

Scriitor este acela care își rupe bucăți din el și le aruncă pe hârtie.”

Sunt cărți de care nu te poți desprinde cu ușurință, care nu se lasă închise și-și întind brațele spre cititor, reținându-l în atmosfera lor. Cărți care, în timpul lecturii, pun stăpânire pe mintea ta și o sucesc după bunul plac, provocându-ți fiori de teamă, fiori de plăcere, tot soiul de senzații pe care nici măcar nu le poți numi, poți doar să le simți și să te bucuri de ele. „Diavoli fragili” este cel de-al treilea roman scris de Radu Găvan și dacă despre celelalte două („Exorcizat” și „Neverland”) pot spune că m-au răscolit la vremea aceea, acesta mi-a întrecut orice așteptare, m-a bulversat și m-a absorbit înăuntrul său, iar eu am privit caruselul de imagini cu uimire și entuziasm. Șocant și întunecat, romanul acesta are o forță extraordinară și o frumusețe demonică, tulburătoare la fiecare frază. Se ridică deasupra a tot ceea ce a publicat până acum tânărul scriitor și mă bucură existența unei astfel de voci în literatura noastră.

„Dintre rămășițele trecutului răzbate imaginea unei femei înalte, cu chip delicat și voce blândă, un înger întrupat, menit să-mi ocrotească înșelătorul drum prin pădurea vieți, să-mi ofere sprijin în cele mai nemiloase înfruntări și mângâiere celor mai adânci răni. În acea zi s-au plimbat cu barca, doar ei doi plutind pe acel lac blestemat.” (pag. 24)

„Diavoli fragili” nu este un roman obișnuit, nu urmează tiparele clasice, de aceea cu greu l-ai putea povesti. Cu toate astea, în el se împletesc o mulțime de povești care, împreună, vorbesc despre creație, despre literatură în mod special, dar și despre răul ascuns în fiecare dintre noi, despre durere, suferință și moarte, despre întuneric și lumină. La început, am căutat să descopăr firul, să deslușesc soluția acestui puzzle înainte de vreme, să mă leg de amănunte, revenind la pagini citite anterior. Apoi m-am lăsat pur și simplu în voia cărții, savurându-i tablourile, unul câte unul, digerând ideile strecurate abil în miezul lor, pendulând între realitate și ficțiune, între poveștile ce compun rama și cele din interior. Umbre înspăimântătoare se strecoară la fiecare pas, încă din primele pagini răul își țese pânza subtil, dar spectaculosul l-am găsit nu atât în scenele dătătoare de senzații tari, deși și ele conțin o doză importantă, cât în dansul amețitor al romanului, înșelător precum cel al ielelor – nu mai știi unde te afli, de ce să te agăți în încercarea de a rămâne ancorat în rațiune.

„Unii oameni visează și atunci când se trezesc uită ce au visat. Își amintesc poate vag câteva imagini disparate și acelea ca și când le-ar fi văzut cu coada ochiului, în felul în care ai zări o mașină care trece pe lângă tine cu viteză, o mașină din altă lume, căreia poate îi vezi culoarea sau o aripă sau un far, dar niciodată nu îi distingi adevărata formă, deși atunci când te trezești știi cumva că ai văzut-o și undeva în tine păstrezi imaginea completă și mai știi că nu îți vei aminti niciodată acea imagine, că va rămâne într-un loc străin și întunecat în care nu vei avea acces și unde nici nu ți-ai dori să ajungi vreodată pentru că, dacă ai face-o, ai înnebuni.” (pag. 90)

Atmosfera sumbră te copleșește, pe măsură ce înghite suflete, te face să te oprești pentru a inspira aer curat, neprihănit. Dar, oricât de multe scene terifiante ar avea și în pofida demonilor ce-și fac de cap în paginile sale, „Diavoli fragili” este un fel de odă închinată literaturii, literaturii vii, adevărate. Nu întâmplător, printre personajele sale, întâlnim scriitori, și aproape de fiecare dată când ajungeam la câte unul, aveam senzația că acela este cel care mânuiește sforile. Să descoperi păpușarul este o misiune dificilă, dar extrem de plăcută. Și pentru că tot vorbeam de scriitori, referințe reale și imaginare la aceștia regăsim pe tot cuprinsul romanului. Cel mai prezent pare a fi Roberto Bolaño, pe care, mărturisesc, mi s-a făcut o poftă teribilă să îl citesc. Dar el nu este un personaj propriu-zis, prezența sa se materializează în cartea de căpătâi a unuia dintre personaje – „Detectivii sălbatici”, pe care acela o citește ca pe o Biblie. Am convingerea că, atunci când voi citi această carte, „Diavolii fragili” (pe care era cât pe ce să-i numesc sălbatici, și poate nu aș fi greșit prea mult) mi se vor înfățișa mult mai limpede.

„ (…) am citit în fiecare zi câte puțin din Detectivii, puțin sau reluând anumite pasaje ca să nu se termine și să plece de lângă mine, am terminat de citit multe alte cărți și doar câteva mi-au rămas în minte și în suflet, am scris articole, am luat interviuri și am făcut fotografii la zeci de evenimente, am băut și am petrecut cu Oscar, apoi m-am întors la ea și am făcut dragoste ca și când era ultima noastră noapte împreună, am adormit lângă ea și am văzut chipul unei bătrâne și chipul mamei, după care s-a făcut întuneric și am căzut și când am privit în jur totul era negru, apoi m-am uitat în sus și am văzut cerul și chipul Mariei care privea în jos spre mine, dar nu mă vedea (…)” (pag. 120)

Romanul înfățișează un realism magic inedit, care pe mine m-a fascinat. Daimonul scrisului, lacul cu apa neagră sau siluetele misterioase care se insinuează în visele personajelor conturează o atmosferă întunecoasă și ispititoare deopotrivă, în care te cufunzi cu plăcere, lăsându-te pradă simțurilor. Și cred că în umbra acestor fantasme se ascunde o perspectivă interesantă asupra literaturii, asupra actului creator – cum ar putea fi descris acel ceva care sădește povestea în mintea scriitorului și care, apoi, o face să iasă la lumină? Și apoi, o dată ce povestea s-a așternut pe un suport material, care este destinul ei? Prin ce încercări trebuie să treacă, prin câte filtre, până ce ajunge la dispoziția cititorilor? Iar cititorii – din momentul în care parcurg povestea, cum o percep, cum o asimilează, ce rămâne în ei în urma lecturii? Răspunsurile pe care aceste întrebări le pretind se ascund printre rândurile romanului și pot fi sau nu descoperite. „Diavoli fragili” solicită mintea, imaginația, acele cotloane aparent ascunse ale conștiinței fiecăruia, spulberând vălul de ipocrizie în care, fie că recunoaștem sau nu, ne îmbrăcăm adeseori cu toții.

„Aveam vreo cinci ani când l-am simțit întâia oară. Mergeam pe stradă, ținând de mână pe cineva, nu mai țin minte pe cine, poate pe mama, poate pe altcineva, când am trăit senzația că sunt dat la o parte din propriul trup, împuținat până la stadiul de fărâmă, că mi se permite să rămân în mintea mea doar ca martor al izgonirii.” (pag. 164)

Călătoria prin hățișul de povești îmbracă o multitudine de forme și oferă nenumărate surprize. O carte bună naște întrebări în mintea cititorului și nu-l părăsește o dată ce lectura s-a încheiat. Din „Diavoli fragili” nu se desprinde un personaj anume, dar sunt multe alte entități care îl vor bântui pe cel care a citit cartea – imagini întunecate, figuri neclare, enigme complexe. Mă tem că nu am reușit să redau decât o mică parte din entuziasmul stârnit de acest roman care are atât de multe de oferit încât mi-e greu să le cuprind pe toate. O bună parte le-am păstrat pentru mine și vă invit să le descoperiți și voi, pe cont propriu.

2377 Editura Pandora M