Încep abrupt această cronică, cu niște informații ce pot părea seci și irelevante pentru un necunoscător:
„Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, întrunit în insula Creta în perioada 16-26 iunie 2016, a aprobat următoarele documente: Mesajul Sfântului şi Marelui Sinod; Misiunea Bisericii în lumea contemporană; Diaspora Ortodoxă; Autonomia şi modul ei de proclamare; Sfânta Taină a Cununiei şi impedimentele la aceasta; Importanța postului și respectarea lui astăzi; Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine.”
Am găsit repede aceste informații pe site-ul basilica.ro, agenția de presă a Patriarhiei Române. De ce încep cu aceste informații? Pentru că am terminat de citit cartea cu puțin timp înainte de ziua când Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe și-a încheiat activitatea; citisem în unele dintre articolele cuprinse în carte despre importanța acestuia și chiar mă miram cât de puțin fusese „popularizat” în presa românească; cred că dacă întrebam câțiva creștini ortodocși români, practicanți, nu aș fi obținut prea multe informații despre ce înseamnă pentru ortodoxia de pretutindeni acest Sfânt și Mare Sinod. Și toată această lipsă de informații pe fondul unei creșteri acute a numărului de atacuri armate ale adepților uneia sau alteia dintre facțiunile extremiste islamiste, la care se mai adaugă și problema refugiaților sirieni pe care Europa i-ar primi, dar nu prea știe cum să gestioneze cu adevărat „problemele” de integrare a acestora. Nu mă opresc acum asupra cauzelor acestei stări de fapt, doar constat că ne e aproape imposibil să înțelegem cu adevărat relevanța unuia sau altuia dintre evenimentele cotidiene (cu impact pozitiv sau negativ) asupra viitorului comunității din care facem parte (am evitat să folosesc termeni ca „națiune” sau „popor” – pentru că mai apare o problemă, colaterală subiectului, și anume globalizarea).
Eforturile celor doi coordonatori ai volumului „Dialogul religiilor în Europa unită”, Iulia Badea-Guéritée, respectiv Alexandru Ojică sunt cu atât mai mult de apreciat, cu cât rezultatul muncii lor este un volum cu multe studii, atent selecționate și împărțite pe secțiuni/capitole, care acoperă toate cele patru mari religii monoteiste; este foarte adevărat, unele articole vi se vor părea pătimașe, tăioase, altele seci și lipsite de miez polemic, pline doar de cifre seci, dar eu găsesc că tocmai aici e calitatea: așa trebuie să arate diversitatea religioasă. Și fiindcă tot vorbeam de efectele în mass-media ale Sfântului și Marelui Sinod, mi-am adus aminte că au fost vii discuții în presa românească legate de interzicerea căsătoriilor mixte din punct de vedere confesional în interiorul creștinismului – cu alte cuvinte, preoții ortodocși nu mai au voie să oficieze căsătorii între un ortodox și un catolic, de exemplu. Dar, dacă stăm strâmb și judecăm drept, decizia nu este deloc întâmplătoare și în carte veți găsi cel puțin două articole care vă vor lămuri asupra acestui aspect, problema nu e nouă și nici nu e de condamnat soluția propusă. Este vorba, mai degrabă, de o repliere, o organizare a „mișcării de rezistență” (dacă-mi este permis să mă exprim astfel) în fața valului de ateism și/sau de convertire la alte religii, monoteiste sau nu.
«Însă dezvoltarea și schimbările cele mai spectaculoase în percepția căsătoriilor mixte au avut loc în diaspora ortodoxă, iar ele se reflectă foarte clar prin exemplul dar de două afirmații făcute într-o perioadă de aproximativ 60-70 de ani distanță. În 1920, Episcopul grec ortodox Ioachim din Boston afirma că toate căsătoriile mixte reprezintă o concesie a Bisericii în țara respectivă. În 1990, Episcopul grec ortodox Methodios, tot din Boston, afirma că, dimpotrivă, căsătoriile mixte reprezintă o ocazie unică pentru activitatea misionară a Bisericii sale și adăuga că „cei mai devotați membri ai comunității sunt cei convertiți, că împreună cu soțiile lor ei participă la slujbă duminică de duminică”. Această schimbare radicală în perceperea problemei căsătoriilor mixte în cursul ultimelor decenii ale secolului XX, mai ales în Statele Unite ale Americii, este confirmată și de următoarele cifre: potrivit datelor publicate în Anuarul Arhiepiscopiei ortodoxe grecești din America, în 1994, procentajul de căsătorii mixte în această episcopie era de 46%, în 1976, și de 62%, în 1997.» (Viorel Ioniță, Taina iubirii: căsătoria mixtă în viziunea ortodoxă)
Interesant este și capitolul dedicat educației religioase în Europa. Regăsim tot felul de statistici legate de ce, cât și cum se studiază religia în țările Uniunii Europene, atât la nivel formal, cât și informal. Evident că importanța acestor studii nu va putea fi negată niciodată, ci importantă va rămâne pentru mult timp de acum încolo modul cum facem ca prin intermediul acestei educații să promovăm valori ca toleranța și diversitatea.
«Aici se află una dintre marile mize ale acestei dispute: importanța acestor cursuri nu este aceea de a forma virtuozi ai ritualului sau recitatori de texte religioase. Nu! În viitor, să avem cetățeni cu o minimă cultură religioasă, cu o minte deschisă spre alte orizonturi (de unde și necesitatea urgentă a introducerii la nivel liceal a disciplinei istoria religiilor), conștienți de propria identitate și capabili să perpetueze caracterul „creștin” al societății noastre într-o cultură globală dominată de interacțiunea cu facțiuni violente ale Islamului – pentru a spune lucrurilor pe nume, fără ocolișuri. Oameni capabili să transmită mai departe un „lanț memorial” al culturii creștine.» (Mirel Bănică, Ora de religie. Criza 3.0 a modernității religioase românești)
Excepționale studiile regăsite în „Partea a treia. Religie și politică” – atent selectate, acoperă zone mari din punct de vedere geografic, dar și aria religiilor mono – și politeiste. Și astfel ne trezim că după ce am parcurs întreaga parte aproape că putem spune că avem bazele unui studiu comparativ cu privire la evoluția relațiilor dintre religie și politică în viitorul apropiat. Excelent studiul lui Michael Shafir, Iudaism și/sau democrație: relevanța și irelevanța – da, și evreii au probleme cu aderarea la una sau alta dintre grupările politice a conducătorilor religioși și, citind atent acest studiu, realizezi că nu se poate politică fără implicarea factorului religios. Și tot în această parte a treia a volumului regăsiți un articol foarte interesant scris de către Refi Ergun, dedicat relațiilor musulmanilor din România (cu referire directă la comunitățile tradiționale din Dobrogea) cu statul român, dar și cu creștinii români.
Închei cronica cu o referire regăsită în Partea a patra. Teme ale lumii ortodoxe. Din punctul meu de vedere această parte a cărții reflectă cel mai bine aplicarea în practică a diversității; regăsiți aici multe abordări radicaliste ale fenomenului religios contemporan, dar și abordări care deschid calea toleranței și dialogului religios. Și mi-a plăcut foarte mult articolul scris de Radu Magdin, pentru că este concis, la obiect, dar, în același timp, pune degetul pe o rană încă dureroasă: imaginea BOR (ca instituție) în relația acesteia cu celelalte biserici din România și Europa.
«Ca persoană care a interacționat în diferite momente firești ale existenței cu preoți, nu pot să nu constat resursa puternică pe care o are la dispoziție Biserica și nu pare a fi încă dispusă să o folosească in extenso: cultura puternică a multor prelați. Acești oameni impun respectul instantaneu nu doar prin „dulceața vorbei”, ci și prin calitatea argumentelor.» (Radu Magdin, Ce facem cu imaginea Bisericii Ortodoxe Române?)
„Dialogul religiilor în Europa unită” este și va rămâne pentru mult timp de aici înainte o colecție de articole și studii de neocolit; citindu-l câștigăm obiectivitate, informații verificate, o vedere de ansamblu asupra relației dintre domeniile religios și politic ale vieții sociale contemporane și ne putem proiecta mai ușor viziunile legate de viitorul apropiat.
Editura: Adenium
Colecția: Headline
Anul apariției: 2015
Nr. pagini: 408
ISBN: 978-606-742-141-5
Cartea poate fi achiziționată de pe elefant, libris sau de pe site-ul editurii.
