Un amestec de proze scurte care au văzut lumina tiparului înainte de 1989 – în volumele Dăruiește-ți o zi vacanță(1979) și Vară-primăvară (1989) și după acest an, la care se adaugă alte douăsprezece inedite. Trei proze au suferit modificări față de prima ediție. Acest melanj contribuie decisiv la stârnirea curiozității cititorului de cursă lungă. Căci, o spun din capul locului, volumul Vremuri fără răbdare de Gabriela Adameșteanu cere timp pentru lectură. De altfel, niciunul din volumele scrise de această autoare nu sunt din categoria „lecturi de vacanță”; subiectele prozelor sale confirmă apetența scriitoarei pentru un realism augmentat cu una din cele mai bune tehnici literare (folosită în spațiul românesc de-a lungul timpului) și cu o documentare solidă.
Recunoașterea în lumea literară i se datorează romanului, gen literar cultivat de-a lungul întregii cariere de scriitoare, dar în paralel a cultivat și proza scurtă, în câteva din formele ei cele mai atractive. De la prozele foarte scurte, de nici trei pagini, în care se vede cel mai bine combinația de tehnică, subiect și personaj, până la prozele foarte lungi, nuvele care se regăsesc în partea a treia a volumului. Deși scrise în decade diferite și au subiecte și timpi de acțiune diferite – să nu uităm proza de deschidere a volumului, o reverență adusă pionerilor literaturii române – prozele adunate într-un singur loc dau notă despre schimbările prin care trece societatea românească, datorate regimului politic și asociate adesea cu îngrădirea drepturilor și libertăților individuale. O frescă pe cât de autentică, pe atât de incredibilă pentru cei care n-au trăit nici măcar o zi în comunism, ceea ce trimite prozele în zona absurdului. Un absurd descompus de Gabriela Adameșteanu până în cele mai mici detalii; personajele își scot la iveală slăbiciuni și tare omenești, neputințe care astăzi ar fi trecute lejer cu vederea, dar care atunci, în acei ani, făceau diferența între a trăi cu demnitate și obediență.
Vremuri fără răbdare, Gara de Est, Atac de gută în luna februarie, Problemele altora, Soluții imperfecte, Vară-primăvară alcătuiesc Partea întâi a volumului. E partea în care faptul mărunt devine subiect de primă pagină a cotidienelor. Suntem în fața panourilor unde se afișau oamenii muncii evidențiați pentru hărnicie și depășirea planurilor de muncă sau la colțul blocului, unde se întâlnesc femeile să discute despre ce s-a mai adus la alimentara, cine s-a îmbolnăvit, cine era să moară etc. Vară-primăvară este proza cea mai bună din această primă parte (nu îndrăznesc să fac un top al celor mai bune trei proze din volum, pentru că e nedrept și inutil acest clasament), cea care mi-a adus aminte, printre altele, de odiseea cu închisul balcoanelor, o nebunie absolut necesară pentru cei care locuiau la bloc în teribilii ani ’80; nu doar că trebuia aprobare de la partid pentru ca să-ți închizi balconul, dar trebuia să faci rost și de material, metalic, cum altfel, ceea ce se dovedea a fi o adevărată cursă de obstacole (readucere aminte – elevii aveau de adus cotă de fier vechi câteva kg bune, o adevărată provocare pentru părinți). Ca și în celelalte proze din această primă parte, și în Vară-primăvară subiectul este un eveniment absolut banal, ceva ce astăzi ar trece mai mult ca sigur neobservat, dar care, atunci, în acei ani, stârnea vâlvă și adesea schimba vieți în mod decisiv.
„Încă același frig și o lumină pâcloasă. Orașul s-a umplut peste noapte de blugi cu manșeta întoarsă prevăzător, pentru cât au să mai intre la spălat. Blugi Levi Strauss, blugi Lee Cooper și puștoaice tunse Sassoon. Au apărut și primele mese încărcate cu napolitane uscate și chifle, iar alături grătarele de mititei, deasupra cărora începe să se ridice fumul. Bâzâitul compresoarelor umple centrul, ca și cartierele îndepărtate: se construiește în grabă, pe locurile virane rămase de la cutremur – neașteptate maidane știrbe, unde buldozerele se opintesc într-un nor de praf. Trecătorii încă se mai opresc în loc și privesc resturile de zid înnegrit cu aceiași ochi – îngroziți, obtuzi și lacomi. Și iarăși puștoaice tunse Sassoon, îmbrăcate în blugi Levi’s, la care Andrei nu se uită: este cel mai serios bărbat dintre toți cei pe care cumnata lui, Romanița, i-a întâlnit până acum în viață.” (Vară-primăvară)
În Partea a doua găsim: Scurtă internare, În tramvai, Pe zebră, Drum comun, Frica, Duminică dimineața în cartier sărac, Prizoniera, Covrigărie, Love story, Ora de navetă, Vară neliniștită, Ciobanul fără mioară, Ce e omul, Gelozie târzie. Eminamente o scriitoare care-și cantonează povestirile în mediul urban, Gabriela Adameșteanu dovedește că poate să dezvolte firul narativ mutând acțiunea în mediul rural; vocile capătă identitate specifică; limbajele se modifică, cuvintele se stâlcesc, gramatica devine inutilă. E în această parte a doua o hermeneutică a transformării societății românești, o dare de seamă, dacă vreți, asupra efectelor regimului politic în toate planurile vieții sociale, dar mai ales în zona transformării personalităților. Oamenii devin conformiști, li se închid orizonturile și speranța de viață demnă scade până la anularea totală a acesteia. Interioare terne, vocile pierd din intensitate și distincție, iar dialogurile devin uneori inutile.
Partea a treia este alcătuită din: Neliniștea, O plimbare scurtă după orele de serviciu, Dăruiește-ți o zi de vacanță, Dialog. Este partea neliniștii, un sentiment care dă titlul uneia din proze, dar care devine leit motiv în toate celelalte. Rareori am citit proze scurte sau roman în care neliniștea ca stare să fie atât de bine radiografiată și pusă în slujba personajelor, care capătă culoare, distincție într-o mare de gri și, de ce nu, dreptul la viață.
„Trecuse mult timp de când fiecare neînțelegere i-l aducea supus, învins de tăcerile ei nemulțumite, de la început își dăduse seama că el e neputincios în fața tăcerii: dar, după atâtea ore de ostilitate, tăria ei veche alunecase spre el, învățase singur, pe neobservate să se învelească în nepăsarea din care pornise totul, Și atunci, în zilele când nu-și mai vorbeau, totul se clătina, ca și când se cerea iar gândit, de la capăt, dar mai poți oare să gândești iar, se întrebă, gesturi și vorbe care se desfac, fără să știi măcar cum, unele din altele?” (Neliniștea)
Vremuri fără răbdare de Gabriela Adameșteanu mi-a adus aminte de Cei frumoși și cei buni de Cristian Fulaș; plăcerea de a te ascunde în spatele personajului și a respira odată cu el; transformarea ta, a cititorului, într-un fel de martor tăcut care asistă la scene de un absurd greu de acceptat altfel; forța descrierilor în detaliu departe de orice urmă de plictis, care nu contribuie la trenarea acțiunii, dimpotrivă. În toate acestea se ascunde forța prozatoarei Gabriela Adameșteanu și în alte câteva detalii, despre care merită vorbit pe îndelete cu alte ocazii.
Vremuri fără răbdare de Gabriela Adameșteanu
Editura: Polirom
Colecția: seria de autor Gabriela Adameșteanu
Anul apariției: 2026
Nr. de pagini: 456
ISBN: 978-630-344-417-8
Cartea poate fi cumpărată de aici.
