Despre „Viața mea în librăria Morisaki” de Satoshi Yagisawa

Cronică de Gabriela Avram

Librăria Morisaki este un paradis de cărți, la răscrucea dintre anotimpuri, e locul cu o poveste, care are puterea să schimbe vieți și să ofere renașterea, vindecarea, cuibul Păsării Phoenix. Personajul principial, tânăra Takako, își ia cititorii de mână și îi ține captivi în istoria ei, la etajul Librăriei Morisaki – specializată în literatură modernă, spațiul în care se reconstruiește identitar, descoperind cea mai trainică pasiunea – aceea de a citi insațiail, incontinent.

Instalată într-o cameră liberă de la etaj, am trăit literalmente îngropată între munți de cărți. Întunecoasă, îngustă și sufocantă, odaia păstra un iz de cărți vechi și grasie. Cu toate acestea, nu am uitat niciodată zilele petrecute acolo. Fiindcă știu că viața mea adevărată a început în librăria Morisaki.

Scriitura este aceea a fineții, a atenției la detalii, Satoshi Yagisawa conturează portrete fizice și morale complete, realizând legături strașnice între personajele sale, urmărindu-le evoluția și metamorfozele. De aceea, din perspectiva construcției personajului principal, Viața mea în librăria Morisaki poate fi considerat și un bildungsroman, un roman al devenirii.

Trăind o viață planificată, plată, Takako trăiește la 25 de ani primul mare șoc emoțional, expulzia neașteptată dintr-o poveste de viață, la fel de superficială ca existența sa de atunci, acesta reprezentând momentul declanșator al devenirii. Metamorfoza se petrece într-un loc unic, între pereți cu viața oferită de cele peste 6000 de volume ale librăriei lui Satoru, anticar de profesie și iubitor de carte. Din acest moment, vor coexista două elemente constante în existența tinerei Takako: cafea și cărțile; marea întâlnire cu misterul salutar al cărții are loc într-o noapte, la întâlnirea cu Până la moartea unei tinere, scrisă de Saisei Muro.

Descurajată, încremenisem în fața muntelui de cărți. Am închis ochii, am întins mâna și, fără să mă gândesc, am luat prima carte pe care am atins-o: Până la moartea unei tinere, scrisă de Saisei Muro … Întinsă pe saltea, am început, fără prea mari așteptări, să citesc la lumina slabă a lămpii. Sinceră să fiu, eram sigură că peste câteva minute am să mă plictisesc și am să adorm cu capul pe carte. Dar ceva neașteptat s-a întâmplat. Trecuse o oră și eu citeam fascinată.

Descoperirea cărții ca o altă lume, ca o ieșire din neant și cotidian, este salvarea lui Takako din superficial, dintr-un context în care se pierduse, neglijându-și o latură esențială a ei, spiritul. Se inițiază într-o călătorie dificilă, care necesită efort și rezistență, lupta de a înțelege că viața are, uneori, nevoie de o pauză pentru a se revigora, că nici sufletul nu poate funcționa neîncetat. Takako are nevoie să se redescopere, să își scrie propria poveste și o va face urmând calea esenței cuvintelor unchiului său:

După ce am călătorit prin lume, cu toate visurile și ambițiile mele, am ajuns la destinația finală, în locul copilăriei, pe care sufleul meu îl cunoștea cel mai bine. O ironie a sorții, nu? Da, după ani de zile m-am întors aici. Și, atunci am înțeles că a-ți căuta locul nu înseamnă să cauți un spațiu anume, ci să-ți asculți inima. Atât timp cât nu te amăgești singur și îți asculți sufletul, indiferent cu cine ești și oriunde te-ai afla, acolo este și locul tău.

Noul drum al personajului feminin continuă prin plecarea de la librărie, prin trecerea podului simbolic, cel din basme, pe care eroul se dă peste cap de trei ori, căutându-și propriul loc. Îl lasă în urmă pe Satoru, care rămâne o umbră la capătul străzii. De câte ori nu ni s-a întâmplat să ne îndepărtăm, lăsând oameni dragi în urmă, dar păstrându-le umbra pe retină?

Am simțit că cineva mă privește. M-am oprit brusc. Am întors capul și am văzut în depărtare silueta măruntă a unchiului Satoru, care-mi făcea cu mâna. N-am putut să rezist și am izbucnit în plâns. Lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji.

A doua parte a romanului, intitulată Întoarcerea mătușii Momoko, aduce în atenția cititorului un alt personaj emblematic, mătușa Momoko, soția dispărută a unchiului Satoru, cu ani în urmă. Plecarea, anunțată printr-un bilet, cu cinci ani în urmă, nu este înțeleasă, mai mult chiar este judecată, neștiind nimeni motivul, până la destăinuirea făcută către Tatako de către femeie. Nevoia de a vindeca răni vechi peste care nu se așterne decât praful timpului, nu și uitarea, se vor deschide mereu ajungând să doară insuportabil. Urmele fizice și cele emoționale cer un răgaz, o ieșire din lume, o introspecție vindecativă. Pentru a nu provoca celor dragi suferință, Momoko dispare, din nou, dar de data aceasta salvându-se și fiind salvată.

De îndată ce am intrat în librărie, unchiul mi-a arătat biletul lăsat de mătușa Momoko: Vă mulțumesc, aveți grijă de voi”. L-am rupt în bucățele și m-am prăbușit pe podea. Unchiul Satoru mă privea șocat.

Cartea se încheie cu o imagine simbolică, a unui cer pe care mai plutește un nor și acela, leneș, topit între razele de soare, de data aceasta mult mai puternice decât umbra cenușie a norilor.

Pe cerul senin, plutea leneș un singur nor. Am întins brațele către cer și am rămas câteva clipe cu ochii închiși. Simțeam căldura razelor încălzindu-mi pleoapele.

Viața mea în librăria Morisaki de Satoshi Yagisawa