Despre urât, fără pic de ură – URÂTUL la Teatrul Excelsior

Să scrii despre urât într-o epocă în care pare că dictează inesteticul, pare misiune sinucigașă. Ce rost să mai scrii despre urât, când l-am cultivat atât de intens, încât e omniprezent? Nimic din ce ne înconjoară pare că nu mai este atins de aripa sublimului, despre frumos vorbim din ce în ce mai puțin, iar vechile repere/standarde de frumusețe sunt de multă vreme abandonate în pliurile memoriei. Nu, nu mai avem de diagnostice de tipul „e frumos de pică”, dar paradoxul face ca tot mai mulți dintre noi să-și dorească să facă măcar o vizită la medicul estetician. Cu alte cuvinte, unii dintre noi au ajuns dependenți de bisturiu și tăieturile fine, semn că masochismul e din ce în ce mai versatil în formele de manifestare cotidiană.

Credit foto: Vlad Catană

În 1964 apărea Chip străin, romanul lui Kobo Abe care va cuceri rapid cititorii, dar și cineaștii, căci în 1966 apărea și filmul. Povestea din Chip străin pune și ea problema urâtului, dar dintr-o perspectivă oarecum opusă celei a lui Mayenburg, deși, culmea, ambele povești converg într-un punct comun: cum ne raportăm la noi înșine, cum ne vedem în oglindă, cum învățăm să ne recunoaștem ca fiind ceea ce suntem? Nu te uiți în oglinda care trebuie devine similar cu egocentrismul exacerbat, dar și cu incapacitatea de a te vedea așa cum ești. Dar, până la urmă, categoriile (pur) estetice de frumos și urât sunt în strânsă dependență de niște coordonate socio-culturale imposibil de ignorat. Cu alte cuvinte, urâtul și frumosul nu sunt statice, își schimbă conținutul în funcție de epocă, spațiul cultural și încă alte câteva repere. De aceea, cred că marele merit al lui Marius von Mayenburg este că a adus în fața spectatorilor o problemă complexă, dar de o manieră care să o facă accesibilă și neinițiaților, dar și tinerilor, celor care se află în plin proces de construcție a propriei personalități. Dacă la Kobo Abe, avem parte de un experiment eșuat și de un personaj central care este om de știință, la dramaturgul contemporan avem tot un om de știință, dar care nu-și poate promova produsul/descoperirea, pentru că este… urât! Cu alte cuvinte, discuția se mută în zona marketingului, a politicilor de vânzare și a manipulării (media, dar nu numai).

Credit foto: Vlad Catană

URÂTUL este un text care dă libertate deplină regizorului. De la o scenă goală, cum este cea pentru care a optat tânărul regizor Mădălin Hîncu, până la scene pline de ecrane și proiecții cu imagini care-ți fură ochiul. Opțiunea pentru spațiul gol (da, Peter Brook) este tentantă, pentru că diminuează la minimum cheltuielile cu resurse materiale, dar, marele dar este că cere în contrapartidă o viziune regizorală elaborată, un regizor care știe ce vrea, dar care are și o cultură vizuală, estetică și teatrală solidă. Mădălin Hîncu are de partea lui curajul tinereții și avântul caracteristic debutului de carieră, astfel încât spectacolul care a avut recent premiera nu e tocmai de neglijat. Un spectacol cu o distribuție excelentă, cu un careu de actori despre care aș putea vorbi mult și bine și de care îmi era dor să-i văd jucând. Dan Pughineanu și Alex Popa sunt pe cât de charismatici, pe atât de bine pregătiți, actori care au deja roluri bune în portofoliu și ceva premii (să nu uităm Gala HOP de acum ceva ani!) și au ceva spectacole în comun până acum, suficient cât să nu mai intre în concurență pe scenă. Ei se simt foarte bine unul pe celălalt, se vede asta foarte bine în URÂTUL, unde multe scene capătă forță tocmai pentru că cei doi se susțin reciproc, dialoghează fertil, construiesc în tandem durabil și eficient. Numai că, aici e marele dar al spectacolului, aș fi vrut mai mult. Le știu forța și potențialul și mai tot timpul reprezentației am avut senzația că au jucat reținut, parcă cineva le-ar fi spus „Nu vă dezlănțuiți!”. Altfel, dialogurile s-au auzit, iar rotativa și-a făcut treaba! Oana Predescu și Matei Arvunescu intră în poveste firesc, sunt de-ai casei, nu fac notă discordantă, nu sunt stridenți, își iubesc rolurile și le-au asumat în integralitatea lor, semn că au înțeles foarte bine piesa lui von Mayenburg.

Credit foto: Vlad Catană

Un spectacol salvat decisiv (sau definitiv) de Cristian Niculescu și Costi Baciu. URÂTUL, ca spectacol, devine frumos tocmai pentru că cei doi au știut să construiască din lumini (adesea albe, fără niciun filtru de culoare) dialoguri fertile. Să nu uităm că trăim în epoca marketingului care poate vinde orice, în timpurile în care a te pune în lumina favorabilă devine literă de lege pentru cei care vor să vândă cu orice preț. Aici, în show-ul de lumini rezidă și forța de atracție a spectacolului; dialogurile și conflictul de idei capătă sens și ajung la spectatori pe calea luminii.

URÂTUL este despre noi și identitățile noastre, mai mult sau mai puțin artificial construite, despre compromisuri și pierderi definitive, despre sluțire și dependențe distructive și încă alte câteva lucruri. Nu în ultimul rând, URÂTUL este un bun start pentru o discuție sinceră despre arta de a trăi frumos.

Această prezentare necesită JavaScript.

PS: evident, unii dintre voi veți face comparația cu Metamorfoza lui Franz Kafka, dar pentru această comparație trebuie un articol separat.