Despre „Singur în mulțime” de Vladimir Maiakovski

În istoria mea de cititor am observat un lucru: există autori pe care poți să îi citești integral, dar care nu stârnesc intrigă, nu ridică prin scrierea lor întrebări asupra propriei persoane. Cine e omul acesta și de ce simte asta? Cum a ajuns să scrie aceste lucruri? L-am citit pe Philip Roth integral, nici o întrebare, pe Kundera integral, nici o întrebare, Tolstoi, Hugo, Saramago… nici o întrebare, întrebări au apărut la Dostoievski, Plath și… Maiakovski. Cu Maiakovski au fost de ajuns câteva poezii ca să îmi fie interesant să văd cine a fost omul de dincolo de acest patos declamativ.

L-am citit în rusă. Când, din întâmplare, câteva luni în urmă, am dat de traducerea în română a poeziilor lui, imediat mi-am dorit să văd cum a fost făcut acest lucru posibil. Maiakovski inventa cuvinte, iar să îl traduci, după mine, ar fi o adevărată provocare.

Țin să subliniez că nu am aspirația de a-mi da cu părerea referitor la traducere, nu sunt critic literar și nu ține de mine să fac expertiza în acest sens. Unele mi-au plăcut mult, altele mai puțin. E foarte bine că Singur în mulțime vine cu o cronologie și comentariile de început ale traducătorului. Eu cred că orice carte, orice editură care se respectă, trebuie să vină cu o explicație, o introducere în ceea ce urmează, mai ales când e cazul autorilor importanți sau a operelor importante. Traducătoarea Camelia Dinu vine cu o lămurire de câteva pagini asupra felului cum ar fi bine să-l privim pe Vladimir Maiakovski. Domnia sa spune:

„Este imposibilă prezentarea lui Maiakovski în afara contextului cultural-literar de la începutul secolului, când sub titulatura metaforică Veacul de argint, a început să se manifeste modernismul rus și, treptat, varianta exacerbată a acestuia, avangarda. Începuturile literare ale lui Maiakovski sunt legate de cea mai notabilă fracțiune a futurismului rus, cubofuturismul.”

De fapt, cubofuturiștii mai mult erau legați prin ideologie (V. Hlebnikov, V. Maiakovski, D. Burliuk, A. Kruchenykh, V. Kamensky, N. Aseev, O.M. Brik, S. Tretiakov, B. Kushner).

Filippo Tommaso Emilio Marinetti publică în 1909 în paginile ziarului Le Figaro Manifestul futurismului, în care îi provoca pe contemporanii săi să renunţe la numeroase concepte şi practici, propunând o unificare a artei cu viaţa. În Mayakovsky and Futurism, Zbigniew Foljewski vorbește despre faptul că identificarea începuturilor mișcării futuriste în spațiul rus e dificil de trasat, chiar dacă din obișnuita lui modestie Maiakovski și-a atribuit lui acest rol, ignorând absolut lucrarea lui Hlebnikov Zacleatie smehom din 1910. După exemplul lui Marinetti, în anul 1912 apare Manifestul cubofuturistilor ruși – Пощёчина общественному вкусу la care Maiakovski era coautor. Primul său efort literar profesionist demn de publicare, în care se invoca renunțarea la titanii literaturii rusești: Pușkin, Dostoievski și Tolstoi, iar despre Gorki, Blok si alți contemporani autorii Manifestului s-au exprimat absolut „adorabil”.

Un alt context necesar examinării ar fi cel politico-istoric. Maiakovski, poetul revoluției, s-a sinucis prin împușcare, jucând ruleta rusească. Odată cu Maiakovski s-a sinucis și Revoluția, așa cum extrem de perspicace observă Dmitrii Bâcov, poet, autor al biografiei lui V. Maiakovski. „Al treisprezecelea apostol, tragedie-bouffe în șase acte” (în trad. pers. cu trimitere la Mystery-Bouffe) și critic literar. Maiakovski era unul de-al lor*, apologetul discursului sovietic, promotor al propagandei, el a condus practic toată activitatea literară din acea perioadă, Maiakovski era inseparabil de Revoluție, iar sinuciderea lui a însemnat un act de negare a unei posibile existențe în condițiile consecințelor generate de Aceasta. Ca să atenueze din impact Stalin l-a declarat poetul națiunii. Sinuciderea lui a adus „iertarea” multor scriitori aflați în dizgrație. Stalin a devenit mai puțin dur, inclusiv cu Bulgakov.

Eu aș mai adăuga un spațiu prin care trebuie privit Maiacovski, cel psiho-patologic. Și aici iar o să mă întorc la Bâcov care observă nuanțe psihologice excelente: Maiak, așa cum îi spune el cu dragoste, (maiac în traducere ar însemna far), a fost dezvățat de scrisul cu stânga și a fost forțat să învețe scrisul cu dreapta. În esență „risca” să devină un pictor foarte bun, dar s-a apucat de scris. Probabil trăia nevroza imposturii. Era isteric și excentric. Alegerile de viață pe care le-a făcut prezintă dovada incontestabilă a unui spirit de o libertate extraordinară. Gândesc relația lui cu Lilia Brick tot ca pe o modalitate de a rescrie lumea. Tot ce este tradițional nu era pentru el, iar asta mi se pare fascinant, având în vedere că se petrece la începutul secolului XX. Cine este Maiakovski: Hristos, Arlechin sau Don Quijote? întreabă Galina Yuzefovici, critic literar, într-un anumit context în articolul ei din Meduza. O întrebare extrem de bună: un pic din toate, aș zice: Hristos, pe partea lui de Salvator al națiunii, Arlechin prin excentricitate și epatare, Don Quijote prin dorința de a lupta pentru o cauză dreapta, chiar dacă aceasta se află doar în capul său.

Revenind la poezia lui. În volumul Singur în mulțime avem traducerile poemelor din perioada timpurie de creație a lui Maiakovski (1912-1916). Și este absolut imposibil de detașat omul de poezie. Pentru că sunt un tot întreg:

Îmi place să privesc cum mor copiii.

Ați observat umflându-se valul încețoșat al râsului

de după trompa chinului?

Iar eu,

în sala de lectură a străzilor,

adesea răsfoiam volumul coșciugului.

Miezul nopții

ne pipăia cu degete umede

pe mine

și pe îngrăditura înțepenită,

cu stropi de ploaie pe chelia cupolei

catedrala galopa smintită.

Îl văd pe Hristos din icoană fugit,

cu poala tunicii în vânt,

sărutat de înlăcrimatul smârc.

Țip la o cărămidă,

Înfigând un pumnal de cuvinte frenetice

în moliciunile puhave ale creierului:

„Soare!

Tatăl meu!

Măcar tu ai milă și nu mă chinui!

Al meu e sângele vărsat de tine ce curge pe calea

pământească,

Aceasta este sufletul meu-

fâșii de nor zdrențuit

pe cerul pârlit

pe crucea ciclită a clopotniței!

Timpule!

Măcar tu, iconar schilod,

zugrăvește-mi chipul sfânt

în capela pocitaniei din veac!

Mă simt singur, ca ultimul ochi

al unui om mergând printre orbi!”

Câteva cuvinte despre mine însumi, 1913

…

Ascultați!

La urma urmelor, dacă stelele se aprind

înseamnă că cineva are nevoie de asta?

Înseamnă că cineva dorește ca ele să existe?

Înseamnă că cineva numește acești scuipați

pele?

Și, căznindu-se

în vijelia prafului de la amiază,

răzbate sper Dumnezeu,

se teme că e prea târziu,

plânge,

îi sărută mâna vânoasă,

îl roagă:

să fie neapărat o stea!

jură

că n-ar putea îndura acest chin al dezînstelării!

Și apoi

se plimbă tulburat,

dar liniștit pe dinafară.

Îi spune cuiva:

„Ți-a trecut acum?

Nu-ți mai e frică?

Da?!”

Ascultați!

La urma urmelor, dacă stelele

se aprind

înseamnă că cineva are nevoie de asta? Înseamnă că trebuie neapărat

că în fiecare seară

peste acoperișuri

să se-aprindă măcar o singură stea?

În mare măsură cred că Maiakovski și-a depășit cu mult perioadă în care s-a născut. Era un om cu adevărat talentat, cu un caracter îngrozitor, dar talentat. Cred că aderarea lui la ideologie și operarea doar în cadrul acestui spațiu, este într-o oarecare măsură cauzată de evenimentele care l-au format ca personalitate. Toată forța și talentul său au fost folosite doar pentru a promova doctrina idolului său Lenin… și asta îmi pare foarte trist…

Singur în mulțime de Vladimir Maiakovski