Despre fiare și păsări – evadarea între anotimpuri

Pilar Adón este scriitoare și traducătoare spaniolă, autoare a mai multor romane, volume de povestiri, nuvele și volume de poezie. În 2023 a publicat De bestias y aves, roman tradus în limba română de Dorina Ivan și apărut la Editura Trei, în colecția Anansi World Fiction. Cartea a stârnit o amplă admirație în rândul cititorilor și al criticii, fiind distinsă cu numeroase premii: Premio Nacional de Narrativa 2023, Premio de la Critica, Premio Francisco Umbral pentru cea mai bună carte 2022, Premio Cálamo Otra Mirada 2022.

Romanul urmărește evoluția de la maturitate a personajului principal feminin, Coro, o femeie aflată într-un proces continuu de metamorfoză, declanșat din momentul în care realizează că nu își mai găsește locul în viața pe care o avea. Evadează din vechea existență, încercând să găsească ceea ce ar trebui, de fapt, să o definească. Zilele trăite în alertă, timpul suspendat între respirațiile sale sacadate, zgomotul a tot ceea ce o înconjura; toate acestea sunt lăsate în spate, izolate între limitele vechiului său eu, cel de care se îndepărtează conștient, ieșind dintr-o piele pe care nu o mai simte ca fiind a ei. Tot ce ia cu ea este pictura: arta, dragostea și pasiunea pentru culoare, forme și realitatea care se poate contura sub magia unei pensule, acel spațiu la care visează să îl transpună și în propria existență, singurul care o putea salva de la claustrofobia în care se adâncea.

Dacă-i era bine acolo, trebuia să-și repete în sinea ei că e bine și să nu se simtă vinovată. Și acum îi era bine acolo. Cu picioarele pe pământul ferm. După ce trăise toată viața în alertă, fără să lase garda jos. Fără să se încreadă. Știind că cel mai bun antidot era grija. Precauția. Atenția. O disciplină corectă și bine consolidată. Fiindcă niciodată nu avansa suficient. Niciodată. Și trebuia să fie pregătită. Să se trezească în fiecare zi și să impacienteze și să lase orele să se scurgă fără să oscileze, să urce și să coboare, îndepărtând orice bănuială care i-ar fi cuprins imaginația.

Se retrage într-un spațiu natural, unde stabilește o legătură puternică cu natura, cu viețuitoarele din jur și cu ritmul impus de acestea. Timpul nu mai este organizat în ore, ci în momente ale zilei, eliberat de orice instrument de măsurare. Coro începe să trăiască deconectată de la dimensiunea ei autentică, de la propria identitate. Caută armonia și ordinea, dar știe că firea ei nu se poate coordona după aceste criterii: în interiorul ei se nasc furtuni, oricât și-ar dori să fugă din calea lor. Astfel, arta devine cea care îi oferă echilibru, un fel de busolă care nu o lasă niciodată să se îndepărteze prea mult, să se piardă de tot, deși, des, căderile par a-i opri respirația.

Dar în viața ei era greu să se aștearnă ordinea și armonia, pentru că ea se îndoia, se îndepărta, urca și cobora. Iar ordinea și armonia fug de spirite ca al ei.

Scris din propoziții scurte, cuvinte armonios sincronizate și un ritm atent calibrat, romanul lui Pilar Adón are și o latură de poem spaniol clasic, alcătuit din imagini puternice, din emoții care se strecoară printre rânduri. Astfel, cititorul poate identifica elementele care țin de sfera supranaturalului, un fel de călătorie existențială pe un drum presărat cu elemente ale spațiului natural: ape, păsări, răsărituri și apusuri, nu ca simple fenomene, ci ca ritmuri de viață trăită cu adevărat. Coro se urcă în mașina sa cu puțină benzină și pleacă la un drum pe care nu îl cunoaște, fără o destinație, fără un scop. Se rupe de realitate, lăsându-și telefonul acasă. Nu e o întâmplare, ci mai degrabă o cale predestinată: altceva o așteaptă în altă parte, la un capăt al lumii sale, un întreg proces de metamorfoză, la finalul căruia va fi cu totul altcineva.

Voia să scrie pe foaie că are nevoie de ajutor și să o pună pe parbriz, în caz că cineva, undeva, ar fi putut să o citească. Apoi avea de gând să deseneze, sprijinind caietul pe panoul de bord. Era singurul lucru care o putea calma în momentul acela, până se obișnuia cu ideea că toate lucrurile alea i se întâmplau chiar ei. Că se pierduse cu adevărat.

Odată intrată în casa femeilor, aflată la capătul unui drum, într-o pustietate apăsătoare în care se aud doar zgomotele naturii, Coro realizează că a pătruns într-o altă dimensiune, un fel de „Alice în Țara Minunilor”, care oricât ar căuta o ieșire, nu reușește să o găsească. În acest loc, dialogul se poartă diferit, viețile se trăiesc în ritmul anotimpurilor: păsări, flori, oameni, toate laolaltă. Asistă la ritualuri de purificare, la sărbători pe care nu e desprinsă să le înțeleagă esența. Însă nu totul este liniște; tensiunea se nașt tocmai din frica de a nu putea anticipa ce urmează. Umanitatea, asemenea naturii, este crudă, defensivă, dar și ofensivă, atunci când nevoia o cere. Slăbiciunea nu ajută pe nimeni să trăiască la confluența timpului și vremii.

Cădea într-o stare în care materia începea să se transforme, să se descompună pentru a se realcătui în alte feluri, trecând de la ceva solid, un pahar, o plantă, la o masă amorfă, semilichidă, lipsită de proporții și de logică. În starea aceea de aparentă resemnare.

Însă Coro nu renunță la dorința de a evada, de a găsi ieșirea din acest labirint. De fiecare dată, însă, este găsită înainte de a putea ieși și de a primi orice fel de ajutor. Trăiește o adevărată criză existențială, simte că va pieri și este preocupată de cum va rămâne în memoria celorlalți. Se afundă și simte cum peste ea se prăvălește toată greutatea lumii.

Ce fel de amintire urma să devină pentru ceilalți, ce suflet și ce personalitate ar fi avut atunci? Oare ce-ar fi crezut despre ea în viitor? Ce le-ar mai fi rămas?

Conștientizează că toată această cădere este geneza unui început – un fel de botez al unei noi existențe, cea trăită cu libertatea de a fi ceea ce își dorea cu adevărat. Simte contrastul dintre realitatea care se sfârșea și cea care începea.

La final, tânăra și artista Coro, la capătul unui lung proces de reflecție și căutare, simte că a ajuns acolo unde îi era locul: la capătul unui drum pe care nu trebuie să mai fugă de nimic și spre nimeni. Și astfel se explică lumea, fără nicio nevoie de a cerceta mai departe.

Romanul Despre fiare și păsări este o alegorie puternică și profundă despre existență, ritmuri și dorința de a fi acolo unde îi e locul fiecăruia. Printr-un limbaj de o rară densitate poetică, Pilar Adón oferă publicului una dintre cele mai expresive metafore ale căutării sensului existenței umane.

Despre fiare și păsări de Pilar Adón