Despre curiozitate, creativitate și durere ca trăsături definitorii ale personalității umane

Aflați deja în ultima parte a unui an 2024 care rămâne memorabil (cel puțin pentru adulții preocupați de relațiile complexe pe care le au cu mediul înconjurător, fie el fizic sau social) prin diversitatea semnificativă de evenimente, descoperiri, invenții, inovații, decizii politice, economice, militare, sociale, ne dăm seama că multitudinea de întrebări fără răspuns sau cu răspuns parțial nu reprezintă altceva decât o provocare, una constructivă, spre deosebire de derapajele și provocările geo-politice de care continuăm să avem parte. Cine suntem, ce loc ocupăm în univers, dacă mai sunt și alții asemenea nouă în univers sunt întrebări pe care omul și le-a pus încă din momentul în care a devenit conștient de propria identitate. Însă răspunsurile nu au fost nici pe departe atât de ușor de dat, dovadă numeroasele studii științifice, culturale care continuă să aducă în prim plan, din perspective uneori surprinzătoare, astfel de întrebări, dar și să valideze anumite teorii și concepte. Seria Știință propusă de câțiva ani buni deja de către Editura Humanitas și coordonată de Vlad Zografi, ne-a adus în prim plan aceste preocupări, dar pe înțelesul tuturor.

Ce au în comun Mario Livio, Alexandru Babeș și Edward O. Wilson, de exemplu? Dincolo de faptul că sunt trei oameni de știință cu o carieră academică de-a dreptul intimidantă, recunoscuți la nivelul celor mai prestigioase foruri științifice internaționale, cei trei oameni de știință, dincolo de simțul umorului și cultura generală consistentă de care dau dovadă, reușesc să „traducă” pe înțelesul tuturor limbajul științific adeseori criptic, dar și să sintetizeze un volum uriaș de studii din domenii variate, de la astronomie până la sociologie, psihologie și disciplinele conexe. Cei trei au sintetizat stadiul actual al cercetărilor despre creativitate, curiozitate și durere, trei trăsături definitorii ale personalității umane. Parcurgând De ce? Ce ne stârnește curiozitatea a lui Mario Livio, Originile creativității umane scrisă de Edward O. Wilson și Durerea. Istoria conviețuirii cu un vechi dușman a lui Alexandru Babeș, vom înțelege mai bine de ce cele trei trăsături sunt specifice doar omului, deși adeseori suntem tentați să credem că durerea și curiozitatea se regăsesc printre trăsăturile diferitelor animale, mai ales din rândul mamiferelor. Alexandru Babeș ne lămurește în acest sens:

„Există, evident, o legătură majoră între nocicepție (activitatea acestor neuroni specializați numiți nociceptori) și durere, dar, așa cum am văzut în capitolul 2, cei doi termeni nu se suprapun perfect: putem avea nocicepție fără durere (de exemplu la soldații răniți pe plaja de la Anzio), dar și durere fără nocicepție (cum se întâmplă la durerea psihică, cea indusă de izolarea socială). Tot în capitolul 2 am văzut că nu ne este clar când putem vorbi despre durere la animale. Se consideră în mod unanim că durerea trebuie să posede o dimensiune emoțională: din acest punct de vedere, toate mamiferele se califică cu siguranță, pentru că sunt capabile de trăiri emoționale. Dar atunci când animalele nu prezintă doar reflexe de protecție imediate în fața unui stimul nociv, ci apare un întreg spectru de modificări comportamentale care presupun o integrare complexă la nivelul sistemului nervos central, cum se întâmplă, de pildă, chiar și la pești, atunci avem suficiente argumente să putem vorbi despre durere, nu doar despre nocicepție.” (Alexandru Babeș, p. 90 – 91)

Parcurgând volumele despre creativitate, curiozitate și durere, cititorii vor rămâne surprinși de stadiul avansat al cercetărilor, de complexitatea experimentelor prin care se urmărește validarea unor teorii, dar și de faptul că grecii antici au fost deschizători de drumuri și în acest sens. Orice om de știință serios își pune întrebările ce, cum și de ce,

„Însă biologii, poate mai mult decât ceilalți oameni de știință, simt că e necesar să caute cauza și efectul la toate niveluri. Cauzele care produc un fenomen viu, precum zborul unei păsări sau percepția culorii unei flori, se numesc cauze proxime. Evenimentele care au călăuzit evoluția fenomenului până la starea lui actuală se numesc cauze ultime. Cauzele proxime reprezintă ce-ul și cum-ul unei explicații complete. Cauzele ultime reprezintă de ce-ul.

Explicațiile științifice ale vieții organice, inclusiv ale vieții umane, includ de obicei atât cauze proxime, cât și cauze ultime. În schimb, cercetările din cadrul disciplinelor umaniste încearcă, în cel mai bun caz, să obțină explicații proxime. Cauzalitatea ultimă tinde să fie lăsată în seama Dumnezeului din Geneză, a extratereștrilor din vechime sau a unui mysterium tremendum et fascinans ce se crede că sălășluiește în adâncul minții umane.” (Edward O. Wilson, p. 13)

Este un loc comun efortul actual de conciliere al disciplinelor umaniste cu știința, tehnologia, ingineria și matematica (STIM, respectiv STEM în limba engleză), dar și impasul în care se află filosofia de mai bine de patruzeci de ani. Mario Livio și Alexandru Babeș sunt în consens cu Wilson în ceea ce privește necesitatea abordărilor inter și multidisciplinare pentru a putea avea o concluzie validă și imagine de ansamblu cât mai coerentă a fenomenelor pe care le studiem. În excursul său despre curiozitate, Mario Livio elimină orice dubiu:

„Înseamnă oare că a fi curios și a fi creativ sunt unul și același lucru? Chiar dacă oamenii confundă aceste două caracteristici, ele nu sunt identice. O persoană creativă este una ale cărei idei sau activități schimbă semnificativ un domeniu cultural existent sau creează unul nou. A fi pur și simplu curios nu-i o condiție suficientă pentru creativitate. Curiozitatea pare să fie însă o condiție necesară pentru creativitate. Într-adevăr, Csikszentmihalyi a găsit că practic fiecare persoană creativă pe care a intervievat-o sau examinat-o manifesta o curiozitate mai mare decât cea obișnuită.” ( Mario Livio, p. 43)

Relația durere – emoție i-a preocupat pe foarte mulți oameni de știință tocmai prin dificultatea de a de defini atât durerea, cât și emoția. Nici până acum nu există definiții unanim acceptate ale celor doi termeni, dar s-a ajuns la un oarecare consens în ceea ce privește definițiile „uzuale”, „de lucru”, iar experimentele și studiile biologilor, psihologilor, primatologilor, antropologilor, sociologilor confirmă faptul că relația complexă dintre durere și emoție generează răspunsuri extrem de variate, ceea ce ne diferențiază cu ușurință de restul ființelor vii. Din perspectivă strict biologică

„semnalele trimise către creier de sistemul de semnalizare al durerii au mai multe ținte. Departe de a fi doar un pas inevitabil în declanșarea unui reflex de apărare, percepția durerii presupune participarea unor circuite cu rol în declanșarea emoției care însoțește invariabil durerea, dar și a unor regiuni implicate în evaluarea cognitivă a contextului în care ea este generată și care estimează impactul evenimentelor asupra supraviețuirii și bunăstării celui care suferă. „Intensitatea durerii este în mare măsură determinată de ce înseamnă ea pentru pacient”, spunea Beecher.” ( Alexandru Babeș, p. 68 – 69)

Edward O. Wilson, biolog la origine, considerat fondator al sociobiologiei, aduce în prim plan trăsături umane precum empatia și compasiunea, asociate într-un fel sau altul cu mecanismele atât de complexe ale durerii (vezi exemplele date de Babeș). Din această perspectivă înțelegem mai ușor cât de complexă este relația pacient – medic, dar și dificultățile de clasificare a comportamentelor sociale asociate cu empatia și compasiunea:

„Empatia, inteligența de a citi sentimentele altora și de ale prezice acțiunile, nu este același lucru cu compasiunea, preocuparea emoțională față de necazul altuia combinată cu dorința de ajuta și de a alina. Însă empatia este strâns înrudită cu compasiunea și a condus la aceasta în cursul evoluției umane.

Rezultă că, pentru a putea studia comportamentul social al acestor ființe cum se cuvine, omul de știință trebuie să pătrundă în viețile lor cu empatie și compasiune, să le cunoască pe fiecare în parte cât mai amănunțit cu putință.” ( Edward O. Wilson, p. 19)

Mario Livio evidențiază, plecând de la cele două studii de caz – Leonardo da Vinci și Richard Feynman, stadiul actual al studiilor despre curiozitate – mecanismele biologice ale acesteia: curiozitatea acționează pentru a elimina disconfortul creat de /asociat informației lipsă. Dacă pentru Mario Livio punctul de plecare al studiului său dedicat curiozității a fost activitatea științifică imposibil de încadrat în tipare a celor două genii mai sus menționate, pentru Wilson punctul de plecare a fost studiul furnicilor, iar pentru Babeș descifrarea arhipelagului durerii din creier ca o șansă de a ține sub control durerea cronică prin descoperirea unor calmante și analgezice cu adevărat eficiente și care să nu creeze dependență. În demersul științific orice este acceptat, atât timp concluzia poate fi validată, iar efectele negative sunt minime sau inexistente. În acest context, pentru Wilson devin adevărate nestemate, „pixeli ai istoriei” romanele bune și fotografiile vechi, pentru Mario Livio miturile, ritualurile și simbolismul, iar pentru Alexandru Babeș prejudecățile, ritualurile, simbolismul anumitor plante și animale sunt asociate cu multiplele fațete ale durerii. Exemplele date de cei trei oameni de știință sunt adeseori surprinzătoare (vezi detaliile despre Brian May, faimosul membru fondator Queen, date de Mario Livio, sau detaliile despre opium, heroină, cocaină, aspirină și paracetamol, sintetizate de Alexandru Babeș), dar dincolo de toate rămâne curiozitatea ieșită de a celor trei autori, creativitatea lor debordantă și dorința de a ne elimina prejudecățile și stereotipiile cu privire la creativitate, durere, curiozitate. Universul uman continuă să rămână fascinant, iar meritul celor trei autori este că ni l-au dezvăluit prin intermediul unor exemple fascinante.

De ce? Ce ne stârnește curiozitatea de Mario Livio