Despre artă într-un alt fel

Pentru unii dintre noi arta ocupă un loc destul de important în viața de zi cu zi; alocăm timp pentru a vizita expoziții de artă sau muzee, rezervăm sume importante pentru cumpărarea unui tablou sau a unei sculpturi, proiectăm excursii special pentru a vizita locuri în care arta este mai mult decât un manifest al frumosului. Prezența artei în spațiul cotidian a cunoscut de-a lungul secolelor fluctuații însemnate; dacă în antichitate arta se contopea cu funcționalitatea obiectelor (mai toate obiectele de uz casnic erau și însemnate valori din punct de vedere estetic), treptat arta se retrage în plan secund, lăsând locul praxisului. Au fost perioade istorice când arta a fost chiar decăzută total din drepturi sau, mai rău, pusă în slujba unor regimuri politice opresive. Indiferent de cum alegem să ne raportăm la artă, ea va rămâne mai mult decât o importantă cale spre însușirea Frumosului (ca supremă valoare estetică), ea va fi și un important instrument de valorificare a umanității în sine.

Toate acestea fiind spuse, astăzi, mai mult decât oricând, devine extrem de importantă educația estetică. Care pare că cedează loc din ce în ce mai mult acceptării oricăror forme de decandență, doar pentru că unii înțeleg că drepturile primează în fața unei minime selecții valorice: avem dreptul la liberă exprimare, la fel și pe cel la liberă alegere, ca urmare ce-ar fi să ne lipsim de judecata de valoare? De aceea mi se pare că astăzi, mai ales în spațiul românesc, educația estetică este aproape absentă, simțul estetic dispare odată cu oamenii trecuți de 60 de ani, iar cei care vin din urmă devin din ce în ce mai supuși mercantilismului și efemerității. Să scrii o carte pentru copii aflați în pragul adolescenței despre artă și importanța artei în viața oamenilor mi se pare cu atât mai binevenită, cu cât în spațiul românesc nu cred că existe un scriitor care să fi abordat problema așa cum o face Shelley Pearsall, autoarea cărții Șapte lucruri importante, carte recent apărută în colecția Smart Age de la Editura Corint.

Autoarea pleacă de la un caz real, o celebră operă de artă confecționată din șapte materiale reciclabile „The Throne of the Third Heaven of the Nations Millennium General Assembly” și care astăzi se află în galeriile nu mai puțin celebrului muzeu Smithsonian American Art Museum. Evident, putem vorbi despre artă ca manifest, despre originea și originalitatea obiectului de artă în sine, parcursul acesteia de la facere/concepere și până la includerea lui în colecția permanentă a muzeului. Numai că autoarea construiește din punct de vedere literar un demers și mai îndrăzneț. Ea alege să pună în centrul discuției (și a romanului, se înțelege) un copil, Arthur pe numele său, mutând în felul acesta atenția de la opera de artă vizată la cui îi este destinată – îl ajută cu ceva pe privitor, îi face viața mai ușoară, îi dezvoltă gustul pentru frumos etc.?

Arthur se află într-o perioadă a vieții când numai de artă nu îi arde; tatăl îi murise recent, așa că nu prea știa cum să înlocuiască durerea cauzată de pierderea acestuia, sărbătorile de Crăciun băteau la ușă, sora lui cerea atenție mai multă decât în mod obișnuit, iar mama lui încearcă să facă față noii situații cum crede că e mai bine. Și cum niciodată un rău nu pare a veni singur, băiatul lovește din pură întâmplare un om (ce părea a fi al străzii) cu o cărămidă și de aici un întreg lanț de întâmplări nefaste. Nu reiau aici povestea, nici măcar intriga adevărată a cărții n-o redau, pentru că plăcerea lecturii ar fi știrbită iremediabil. Ce vreau să vă spun este că surprinde plăcut faptul că autoarea nu face concesii din punct de vedere stilistic, ceea ce este mai rar întâlnit la o carte destinată copiilor de peste 10 ani. Frazele sunt simple, percutante, tocmai pentru a reda viteza cu care se succed întâmplările, limbajul este simplu, nesofisticat, dar atent folosit și periat de tot felul de cuvinte argotice, astfel încât romanul poate fi citit și de către cei cărora le este destinat în primul rând, dar și de către părinții acestora.

Este interesant felul cum alege autoarea să construiască narațiunea în jurul unor valori pe care le credeam de mult uitate: prietenia, compasiunea, întrajutorarea și apetența pentru frumos. Felul cum se leagă Arthur de cel căruia îi devine mai mult decât prieten, domnul Hampton, omul căruia inițial nu-i dădea nici cea mai mică atenție, căci era doar un simplu colecționar de deșeuri reciclabile ne face să devenim conștienți vizavi de puterea și necesitatea unui model pentru cei mici; copiii, adolescenții în special, au o mare și vitală nevoie de aceste modele, care nu trebuie să fie neapărat din cercul intim (membri ai familiei), ci pot fi profesori, antrenori sau orice altă persoană cu un statut social respectabil, dar și cu o verticalitate a principiilor după care se ghidează în tot ceea ce fac. Iar asta noi uităm din ce în ce mai des, copiilor noștri le lipsesc aceste modele, chiar se resimte acut absența acestora din spațiul social. În altă ordine de idei, Arthur își construiește și o altă relație de prietenie, cea cu Chiț, colegul de școală, cu care trece prin tot soiul de încercări și de care se leagă mai mult decât de un frate. Datorită celor două noi prietenii, Arthur își redescoperă mama și sora și familia devine mai mult decât un nucleu al universului lui social, mai mult decât un refugiu, devine o oază a regăsirii și reculegerii.

Nu dezvălui care sunt cele mai importante șapte lucruri, după cum nu spun și de ce acestea devin cu adevărat importante pentru protragonistul romanului. Vă las doar un citat de la finalul cărții, din care vă puteți face o idee cu privire la ceea ce aț putea descoperi citind cartea. Pentru mine, adultul și persoana care lucrează zilnic cu copii, Șapte lucruri importante se transformă într-un important mijloc de intermediere a relației dintre lumile noastre – a mea și a lor – care par a fi atât de îndepărtate una de cealaltă și, totuși, atât de apropiate.

„AL ȘAPTELEA LUCRU IMPORTANT

În ultima sâmbătă din iulie, Arthur decise să mai facă un ultimul drum la garajul domnului Hampton. Știa că nu mai are de ce să meargă acolo. Fusese scutit de muncă; judecătorul îi suspendase restul orelor pentru bună purtare, iar consiliera Billie îl eliberase în mod oficial — nu mai era unul dintre copiii ei — prin intermediul unei alte cutii de pop-corn cu caramel drept cadou. Proprietarul închiriase garajul unui nou chiriaș, iar oamenii de la muzeu terminaseră deja de împachetat Tronul lui Hampton. Lucraseră toată saptamâna în garaj, după spusele lui Groovy Jim.

Dar Arthur voia să mai vadă o dată acel loc.

Era o dimineață de vară frumoasă. Fără să vrea, Arthur se gândi că ar fi fost o zi perfectă pentru adunat Cele Mai Importante Șapte Lucruri. Razele strălucitoare ale soarelui conturau lumea perfect, în tușe clare. El însuși se simțea bine conturat de razele soarelui. Arthur T. Owens, pe fondul unui cer senin.

Stând cu spatele la soarele fierbinte, se gândi la faptul că trecuse aproape un an fără tatăl lui. Simțea că este o altă persoană. Că trăiește o viață diferită.

Poate că judecătorul ar fi numit asta redempțiune? Nu era sigur.

În mod cert era mai înalt și mai puternic acum.

Probabil așa ajungi după luni întregi de împins un carucior de cumpărături prin zăpadă și prin lapoviță. Multe haine îi rămăseseră mici. Începeau să îi crească firicele deschise la culoare deasupra buzei superioare, iar acest lucru i se părea în același timp haios și ciudat.

Multe lucruri îi păreau haioase și în același timp ciudate în această perioadă. Cum ar fi faptul că era Director de Proiecte Speciale pentru Starea Eternității. Nu spusese nimanui despre titlul pe care i-l conferise domnul Hampton înainte să moară — nici măcar lui Chiț —, dar Arthur se simțea mereu mândru, în secret, când și-l amintea, ca și cum ar fi avut o latură de supererou, pe care nimeni nu o cunoștea.

Poate tocmai fiindcă era cufundat în gânduri, drumul până la garaj i se păru mult mai scurt decât de obicei.

Foarte repede, Arthur ajunse din nou în fața ușii de tablă ondulată, atât de familiară de acum, cu numerele de la adresă scurse peste cărămizi. Lumina de dimineață abia ajunsese la garaj, licărind în cele trei sticle de Nesbitt’s care mai revărsau încă vina și regretele în pamânt. Arthur fu bucuros să vadă că proprietarul nu le aruncase încă.

Trăgând adânc aer în piept, Arthur scoase cheile domnului Hampton din buzunar și descuie ușa.

Știa că nu va găsi nimic când va aprinde luminile. Se pregătise pentru acest gol. Și totuși fu un șoc să vadă că nu mai rămăsese aproape nimic în locul unde cu puțin timp în urmă șezuse creația strălucitoare, cerească a domnului Hampton.

Primul gând care răsări în mintea lui Arthur fu că poate nu fusese nimic acolo. Poate că își imaginase totul.

„Nu fi prost“, își spuse. Firește că fusese acolo.

Păși încet pe pardoseala de ciment, observând că pașii sai — chiar și respirația sa — păreau să aibă un ecou în garajul pustiu.

Oamenii de la muzeu lăsaseră câteva lucruri, într-o grămadă, într-unul din colțurile garajului. Erau cutii cu oglinzi sparte și cu sticle și becuri pe care domnul Hampton nu le folosise. Plus scaunul de birou și bine-cunoscutul cărucior de cumpărături.

Tocmai căruciorul îl mișcă cel mai tare pe Arthur.

„E un car de luptă“, îi spusese domnul Hampton Barbarei. „Doar că nu poți să-i vezi caii.“

Arthur știa că nu poate lăsa rabla de carucior în urmă. Nu după ce îl împinsese prin cartier luni de-a rândul. Nu când numai el știa exact unde să lovească roata din față-dreapta dacă înțepenea. Nu după ce realizase în sfârșit cum să alunge zăngănitul înfiorător, încărcând căruciorul cu obiecte grele la bază mai întâi. (În mod surprinzător, câteva cărămizi erau foarte potrivite pentru asta.)

Arthur scoase cu o smucitură carul lui Hampton din spatele cutiilor.

Știa că mama lui s-ar scandaliza dacă ar păstra un cărucior ruginit în garajul de acasă. Avea nevoie de o scuză, cum ar fi că îl folosea pentru a depozita mingile de baschet în el.

Împingând căruciorul peste pardoseala de ciment, Arthur aruncă o ultima privire în jur.

Îi venea foarte greu să abandoneze acel loc, chiar dacă era doar un garaj dărăpănat, la capătul unei alei.

Ar fi vrut să știe dacă procedase corect. Ar fi vrut ca domnul Hampton să îi fi lăsat mai multe indicații înainte să moară, sau să îi fi spus ce era de făcut. Se întreba dacă salvase sau, din contra, distrusese opera de artă. Cine avea să mai admire incredibila creație a domnului Hampton?

Și în acel moment, Arthur observă o bucată pătrățoasă de carton, în mijlocul garajului.

Arăta ca o aripă ruptă dintr-o cutie de carton.

Scutură din cap, nevrând să își facă speranțe că era un mesaj de la domnul Hampton. Era doar un rest lăsat în urmă de oamenii de la muzeu, când împachetaseră.

Poate o bucată din capodopera pe careo uitaseră.

Totuși, nu putu să nu o ridice și să se uite la ea. Doar ca să verifice. Să fie sigur.

Pe cealalta parte găsi, lipite pe hârtie mov, .șapte litere metalice, decupate cu grijă din folie. Citindu-le, lui Arthur i se tăie răsuflarea.

Cele șapte litere formau cuvintele:

NU-ȚI FIE TEAMĂ!”

Cartea se recomandă de la sine, nu trebuie să mai spun decât că va fi foarte utilă artiștilor, formatorilor, celor care lucrează cu copii, părinților dar, înainte de orice, va fi pe placul și celui mai mofturos copil. Citind-o acesta va afla că poate face ceva cu timpul său liber, că-i poate ajuta pe cei din jurul său și, nu în ultimul rând, se poate implica activ în transformarea lumii într-una mai bună decât cea în care trăim.

Șapte lucruri importante de Shelley Pearsall