Descântec pentru lună

Romanul lui Scott O’Dell este un elogiu al ţinuturile pure, deloc lipsite de primejdii, așezate în calea cuceritorilor cruzi. Scriitorul, un nume important în literatura pentru copii, ne este cunoscut din alt roman cu farmec, Insula Delfinilor Albaștri.

Numele personajelor sunt metaforice și se schimbă, pe măsură ce se schimbă și viața. Cuțitele Lungi sunt numiți soldații care vin să-i amenințe pe indienii Navaho. Urs Bătrân este un mediator între soldați și băștinași. Personajul principal este o fată de paisprezece ani, întruchipare a inocenței. Numele ei este încântător: Dimineață Însorită. Prietenele fetei se numesc Căprioara Albă și Pasărea-care-aleargă. De Băiat Înalt se îndrăgostește Dimineața Însorită, primind, la început, încuviințarea părinților – ulterior, când Băiat Înalt capătă o infirmitate, sărind în ajutorul fetei dragi, căsătoria este pusă sub semnul întrebării, dar Dimineața Însorită tot pe el îl alege, deși părinții se gândesc mai curând la puterea unui bărbat întreg, fără beteșuguri, de a avea grijă de familie.

Povestea de iubire a celor doi tineri începe senin, pe vremea când în trib doar natura punea în primejdie viața oamenilor. Băiat Înalt și Dimineața Însorită își promit fidelitate și rămân împreună, supraviețuind miraculos unor întâmplări tragice.

În roman există mici momente de poezie pură, elogiu al vieții paradiziace, trăite într-o simplitate absolută. Fericirea pare o stare firească, asociată fiind candorii. Fata este fericită fiindcă, brusc, a venit primăvara, mai devreme decât de obicei, însă se teme să nu ispitească invidia zeilor și să atragă nenorocirea asupra întregii familii. Oile sunt, prin tradiție, ale femeilor din neam. Viața în canion presupune îmbunarea zeilor care trimit furtuna, năvala apelor, războiul sau boala și moartea, într-un cuvânt, ghinionul.

Inițiată în cultura tribului, fata relatează, din postura de martor și protagonist, atacul barbar pe care-l înfruntă cei din neamul ei, sacrificați din pricina orgoliului sângeros al cuceritorilor. Felul în care această fată trece prin numeroase primejdii arată că are o fire temerară, de războinic.

Impresionantă este tonalitatea care atenuează latura tragică a întâmplărilor. Tribul Navaho trece printr-un genocid. Negustori de carne vie, vânători de trofee, soldații le ard indienilor casele, apoi le ard livezile și le calcă în picioare grădinile. Lasă prăpăd în urma lor.

Ca viziune, romanul amintește de minunatele cărți ale lui James Fenimore Cooper, Preria sau Ultimul mohican. Mai apropiată de poezie, cartea lui Scott O’Dell, Descântec pentru lună, este inspirată de un moment tragic din istoria tribului Navaho, obligat în 1860 să-și părăsească locul de baștină și să plece către Fortul Sumner din Arizona – plecarea înseamnă, în acest caz, dispariția unui neam.

La final, soarele răsare din nou în ținutul pur al oilor blânde și al livezilor înflorite.

Las mai jos câteva fragmente:

„Ziua în care au venit apele a fost o zi minunată. Am auzit primele sunete ce le vesteau venirea noaptea, trează fiind. La început a fost o șoaptă, ca o pală de vânt ce trece printre cocenii uscați din lanul nostru de porumb. După un timp, sunetul a început să semene cu cel al picioarelor unor războinici care dansează. Apoi s-a transformat într-un vuiet care a zguduit pământul. De-abia așteptam să răsară soarele.”

„Când s-a ivit prima geană de lumină, m-am repezit afară să văd cum curge râul. Tata, mama şi sora mea, Lapana, mai văzuseră multe primăveri timpurii, aşa că dormeau. Stăteam singură în livadă, unde creşteau piersicile. Era un miracol. Ieri nu vedeai nimic în afară de copaci golași și întinderi vaste de nisip galben. Peste noapte, totul se schimbase. Copacii începuseră să înmugurească și nisipul era acoperit de apa albastră curgătoare. Îmi venea să cânt. Voiam să sar și să dansez de bucurie, cu toate astea am stat liniştită și am privit cum curge râul printre copacii verzi de bumbac, căci ştiam că aduce ghinion să fii atât de fericit. Zeilor nu le place să-ți arăți fericirea şi-i pedepsesc pe cei care nu le dau ascultare. Mi-au pedepsit fratele. Au permis trăsnetului să-l lovească pe când se întorcea acasă de la vânătoare. Fratele meu omorâse un cerb cu coarne cu șase ramificații și cânta pentru că era primul cerb cu șase ramificații ucis în vara aceea. Trăsnetul l-a lovit și l-a omorât. Cu gândul la fratele meu, am rămas liniştită. Nimeni nu și-ar fi putut da seama cum mă simțeam. Cu toate astea, îmi era greu. Îmi era foarte greu, pentru că acum, că venise primăvara, aveam din nou ocazia să mân oile pe cărarea cea lungă spre terasă. Le mai mânasem acolo o dată, cu un an în urmă, în ziua în care începuseră să curgă apele. Dar fusese un moment prost pentru mine.” (p. 6 )

„— E slabă pentru că nu mănâncă nimic, a zis Pasărea-care-aleargă.

Glumeau pe seama mea. Nu sunt slabă şi mănânc mult. Soră-mea zice că mănânc ca un bărbat. Dar noi glumim aşa tot timpul.

Numai ieri, tata a primit un cal nou. Când i-a sărit în spate și s-a plimbat mândru de colo colo, ca să se dea mare, unchiul meu a râs. Atingi pământul cu picioarele, a spus el. Fie picioarele noului tău cal sunt prea scurte, fie picioarele tale, dragă frate, sunt prea lungi.

Ne place să glumim aşa unii cu ceilalți, astfel că nu m-am supărat pentru ce au spus cele două prietene despre mine. M-am gândit la o replică usturătoare, dar înainte să apuc să vorbesc, Pasărea-care-aleargă a zis:

— E posibil ca prietena noastră să nu se căsătorească niciodată. Cine vrea o fată cu brațele ca niște beţe?

— O, a spus Căprioara Albă, e posibil ca vreun amărât s-o ia de nevastă. Va vedea că mănâncă puțin și va crede că nu contează dacă-i amărât sau nu.

— Şi mai probabil, va vedea că mama ei are multe oi, a adăugat Pasărea-care-aleargă.

— Da, majoritatea tinerilor visează la soacre cu multe oi, a spus Căprioara Albă. Dar nu cred că Băiat Înalt e genul ăsta de visător, a zis Pasărea-care-aleargă.

Eram o fetiţă sănătoasă şi eram pricepută la țesut, dar nu eram frumoasă ca prietenele mele. Mulţi credeau că singurul motiv pentru care părinții lui Băiat Înalt voiau să-l căsătorească cu mine era faptul că mama avea multe oi.” (p. 12)

Descântec pentru lună de Scott O’Dell