Mâine începe MoBU 2025, a treia ediție (internațională) a târgului de artă contemporană. După o primă ediție la Romaero Băneasa, când standul principal a fost dedicat retrospectivei unui mare artist contemporan, Daniel Spoerri, târgul s-a mutat mai aproape de inima orașului, la Romexpo. Și anul trecut și în acest an târgul își împarte gloria cu cel de carte, Bookfest, cel de artă contemporană are loc în Pavilionul Central (la Cupolă, cum știu mai toți), iar târgul de carte în pavilionul B2. Am fost și la primele ediții și o să merg și la cea de anul acesta, dintr-o dorință mai mult sau mai puțin ascunsă: vreau să văd propunerile artiștilor, să observ publicul și interacțiunea cu artiștii, să văd ce se mai caută, dar și interesul manifest pentru anumiți artiști.
Piața românească de artă contemporană are o dinamică accelerată de la an la an, numărul artiștilor emergenți e și el în creștere, iar propunerile artistice sunt foarte diferite, de la acuarele la instalații și chiar performance-uri ce presupun formarea unor echipe și colaborarea artiștilor din mai multe domenii. Colecționarii de artă, dar și cumpărătorii de ocazie caută tablouri și creații realizate atât de artiști români, cât și de cei contemporani. Mulți apelează la critici și curatori pentru a fi siguri că investiția merită sau echitabilă, dar cei mai mulți nu știu și nici nu vor să cunoască foarte multe despre artist, curent, stil sau detalii tehnice ale achiziției. Plăcerea personală nu cere justificări de ordin estetic, iar conotația politică (asocierea cu un anumit tip de discurs public) nu este neapărat un motiv pentru o nouă achiziție, pentru că aceste două principii și/sau criterii se regăsesc mai degrabă în strategiile muzeelor de artă și/sau ale galeriilor (în special cele particulare).
Muzeele de artă au un rol social și cultural modificat puternic în ultimii ani. Implicarea activă în rezolvarea unor probleme ale comunității presupune crearea unor programe educaționale foarte dinamice, care să țină cont de nevoile de formare ale copiilor și tinerilor, dar și de principiile de bază ale unei educații estetice solide. În România situația muzeelor variază și e în strânsă legătură atât cu strategia de dezvoltare propusă de manager, dar și de direcțiile de dezvoltare propuse de structurile politice locale, pentru că muzeele particulare sunt mult mai puțin numeroase decât cele aflate în subordinea Ministerului Culturii sau al consiliilor județene/locale. În ultimele două luni am vizitat Muzeul Național al Țăranului Român, Muzeul de Artă Baia Mare, Muzeul Memorial Gheza Vida Baia Mare, Muzeul Satului din Baia Mare, Pinacoteca din cadrul Complexului Muzeal Arad, Muzeul Național de Istorie Naturală Grigore Antipa și Grădina Botanică Dimitrie Brândză a Universității București.
La muzeul din Baia Mare am fost singura vizitatoare preț de mai bine de o oră, singura însoțitoare fiind o muscă impertinentă (nimeni nu m-a întrebat dacă vreau ghidaj sau dacă am nevoie de informații suplimentare, deși am spus că e prima oară când vizitez locul); în schimb, la galeria dedicată lui Gheza Vida am avut parte de un dialog fertil și am primit răspuns la toate întrebările, ba și niște informații suplimentare. La Pinacoteca din Arad am fost singură în toată galeria, dar acolo tăcerea a fost de o profunzime benefică și m-am bucurat că am găsit detalii pe fișele exponatelor, iar secțiunile expoziției aveau parte de textul edificator (absolut necesar) la intrarea în săli. Supraveghetoarea, o tânără afabilă, mi-a mulțumit pentru vizită și m-a întrebat dacă mai am nevoie de ceva informații, ceea ce la muzeul din Baia Mare nici gând (unde nici explicațiile din expoziția permanentă nu erau nici pe departe detaliate).
La Muzeul Național de Istorie Naturală Grigore Antipa am rămas uimită de disponibilitatea angajaților, care erau împrăștiați în toate sălile și la dispoziția vizitatorilor, deloc puțini (deși era o zi de joi, era una din Săptămânile Verzi ale unităților școlare). Explicații pe tablete extrem de detaliate și de bine organizate, organizatoare grafice care însoțeau fiecare exponat din celebrele diorame. O expunere care provoca dialogul și explorarea deopotrivă, am văzut liceeni (care în mod cert nu erau la prima vizită în muzeu) care căutau amănunte despre unul sau altul din animalele expuse, sau despre nu știu ce pasăre cu o curiozitate de biolog.
Mi-aș dori o asemenea dinamică într-un muzeu de artă, tânjesc după un dialog ad-hoc născut în fața unui tablou anume. Aproape nicio șansă însă, pentru că la Muzeul Național al Țăranului Român (l-am vizitat în prima zi după deschiderea oficială, realizată în prezența ministrei) supraveghetoarele se plângeau că sunt mult prea puține (13 în loc de 30 și ceva, câte ar trebui să fie în realitate), chiar dacă celor mai multe dintre ele nu le venea să creadă că s-a redeschis expoziția permanentă; nu există decât foi de sală, etichetele exponatelor lipsesc și pe alocuri găsești câte un QR care te trimitea la un clip de pe youtube cu referință directă la un obicei popular sau altele asemănătoare. E oarecum ciudată situația, pentru că știu că muzeul are cercetători și muzeografi de excepție și chiar dacă te înfiori când treci dintr-o sală în alta și-ți dai seama că nu degeaba Horia Bernea și-a legat destinul definitiv de acest loc. Despre Grădina Botanică nu e locul să vorbesc aici, dar nu pot să nu amintesc că la intrare am fost întrebată de o doamnă muzeograf dacă aveam programare, pentru că ea aștepta un grup anume și încerca să-l identifice. O disponibilitate și deschidere pe care nu prea o mai găsesc în alte muzee de artă din București sau din țară.
Despre criza muzeelor din România ar trebui vorbit mult mai mult și nu doar atât, pentru că nu întâmplător anul acesta Noaptea Muzeelor nu s-a mai organizat în toate instituțiile în cauză, programele de vizitare au fost mult scurtate în cele care au dorit, totuși, să marcheze ziua respectivă. Muzeografii sunt plătiți foarte prost, munca de conservare și cercetare este sublimă, dar aproape că nu există pentru factorii decidenți, iar lipsa vizitatorilor în multe din muzee este o consecință a acestei subfinanțări cronice. E aberant să ai patrimoniu cultural valoros și să nu profiți de el implicând muzeele în dezvoltarea de programe educative coerente și structurate pe categorii de vârstă și nevoi culturale specifice.
Galeriile de artă au alt rol, iar ele sunt prezente la MoBU 2025, tocmai pentru că-și exercită acest rol. Unele dintre ele au contracte de exclusivitate cu anumiți artiști, altele au fost înființate de artiști cu scopul de a cultiva o anumită orientare artistică și pentru că au nevoie de spații unde să fie vizibili și puși în valoare, fără să depindă de finanțarea de la stat. Ele aduc la târgul de artă obiecte de artă selecționate în baza unor criterii cât se poate de pragmatice: să crească cifra de vânzări și, impliciți, cota de piață a artistului și vizibilitatea acestuia. De aceea, recomand o vizită la MoBU. E o atmosferă foarte specială acolo, o efervescență născută din prezența artiștilor, curatorilor și directorilor de galerii, toți dornici să intre în dialog cu vizitatorii, să dea detalii, să stabilească colaborări viitoare, să stabilească datele expozițiilor viitoare. Pe de altă parte, diversitatea stilurilor, eclectismul anulează orice prejudecată: nu trebuie să fii neapărat un cunoscător al artei contemporane, dar poți începe inițierea cu o primă vizită la târgul de artă. Nu există alt criteriu de expunere decât acela al etalării unui portofoliu de lucrări, personal sau al unei galerii anume.
MoBU 2025 e o necesitate, acoperă o nevoie concretă a artiștilor contemporani, de a se cunoaște, dar și de afla ce așteptări are publicul de la artiști. E un bun prilej pentru un dialog cultural consistent și tare mi-ar plăcea ca o parte din această efervescență să o regăsesc în viitor și în muzeele de artă.
Notă: nu generalizez cu privire la programele educaționale ale muzeelor de artă românești, știu că există în foarte multe orașe oameni cu inițiative și creativi, dar care de multe ori nu reușesc să se facă vizibili din cauza subfinanțării.
