„De la ciuma lui Caragea la holera balcanică. Epidemii, carantine și sănătate publică în Epoca Modernă”. O analiză

În 2024, Editura Humanitas a publicat volumul De la ciuma lui Caragea la holera balcanică. Epidemii, carantine și sănătate publică în Epoca Modernă, coordonat de Constantin Ardeleanu, cercetător științific în cadrul Institutului de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române și în cadrul Colegiului Noua Europă (NEC). Cartea este constituită din 13 studii scrise pe baza comunicărilor susținute de autori la colocviul din mai 2023, acestea contribuind la mai buna cunoaștere a istoriei dezvoltării sănătății publice în România modernă, precum și a importantei instituții sanitare reprezentate de carantine. Studiile sunt semnate de cercetători și profesori din mediul universitar, dintre care amintim: Constantin Ardeleanu, Octavian Buda, Constanța Vintilă, Andrei Emilciuc, Sorin Grigoruță, Ștefan Petrescu, Virginia Blînda, Lidia Trăușan-Matu, Constantin Bărbulescu, Silvia Marton, Simion Câlția, Adrian-Bogdan Ceobanu, Ligia Livadă-Cadeschi. Cu toții sunt autorii mai multor studii și cărți de specialitate, aducând o contribuție esențială în istoriografie prin propriile cercetări.

Perioada cronologică analizată este cuprinsă între primele decenii ale secolului al XIX-lea, în principiu, 1812 când s-a încheiat Pacea de la București și Al Doilea Război Balcanic din 1913, când s-a înregistrat o teribilă epidemie de holeră. Între aceste borne cronologice, Principatele române au traversat perioade de mari schimbări politice, economice, sociale, cât și ale statutului politico-juridic, rămânând sub suzeranitate otomană până la 1878, cunoscând și protectorat țarist câteva decenii. Dincolo de situația statală, acest segment temporal a fost marcat și de o criză sanitară, socială, cele două aflându-se într-o strânsă interdependență. Cauzele au fost multiple, de la lipsa unei educații sanitare până la condițiile de viață precare, circulația oamenilor din zonele epidemice, neclaritatea și încălcarea protocoalelor medicale, precum și procesul anevoios al dezvoltării medicinei în spațiul românesc. Sursele folosite de autori se încadrează atât în sfera celor inedite din cadrul Bibliotecii Academiei Române, Serviciului Arhivelor Naționale Istorice Centrale, etc., presă și publicații periodice, dar și surse edite și literatură secundară, ceea ce face din lucrarea de față o cercetare temeinică. În aceeași măsură, aparatul de lucru al fiecărui istoric în parte este unul riguros, formulându-și clar ipotezele de lucru, argumentele, corelând informațiile, interogând sursele și trăgând concluzii din cele cercetate.

În urmă cu mai bine de 4 ani, România și întreaga lume treceau printro epidemie, SARS-CoV-2, care a dovedit cât de vulnerabilă e societatea în fața unei astfel de realități medicale, cu toate că medicina a avansat destul de mult în ultima sută de ani. Astfel, au început căutările în trecut, în situații similare și au început să se întocmească protocoale medicale, să se aplice măsuri de izolare, testare, internare. Istoricii au început să vădească un interes sporit față de alte epidemii petrecute în spațiul românesc, celebre rămânând cele de ciumă și holeră, cele mai frecvente boli ale secolelor trecute, mai ales ale secolului al XIX-lea. Ciuma rămâne boala conștiinței europene, de la Marea Ciumă din secolul al XIV-lea, care a decimat societățile medievale, până în modernitate. În spațiul românesc, această boală, în focare diferite, a fost un musafir constant în spațiul românesc încă din vremurile medievale. Cauzele apariției și răspândirii sale pot clasificate ca fiind de ordin natural sau de ordin artificial. Măsurile aplicate cu precădere până în secolul al XVIII-lea, dar sporadic și după aceea au constant în fugă, izolare în locuri ferite. Însă din cartea de față aflăm că în secolul al XVIII-lea se poate identifica o schimbare a raportării la această boală atât la nivelul societății, cât și la nivelul autorităților. Această realitate se poate datora și faptului că, odată cu acest veac, frecvența bolii crește, iar factorii ar fi: pe de o parte, pe fondul evoluției Chestiunii Orientale, spațiul românesc a fost prins în încleștările politice și militare dintre imperii […], pe de altă parte, dezvoltarea schimbului de mărfuri, mai ales după mai larga deschidere a Mării Negre. La nivel teoretic, se impunea quarantena, cele 40 de zile de izolare, dar nu mulți erau cei care și-o permiteau dat fiind că pierdeau bani, motiv pentru care cele 40 de zile vor fi reduse drastic, variind de la o perioadă la alta.

Cea care a rămas cel mai puternic impregnată în memoria colectivă și chiar în istoria națională a fost ciuma lui Caragea, marea epidemie de ciumă din București, din 1813, purtând numele domnitorului care abia urcase pe tron. Primele intervenții ale autorităților au fost de ordin primar și au constat în arderea caselor, evacuarea locuitorilor din gospodăriile afectate, înființarea în grabă a unor spitale. Cauzele identificate și plasate la baza izbucnirii epidemiei au fost datorate factorilor meteorologici, războiului și țesutului textil al unui oraș de lemn. Principalele simptome ale bolii, conform lui Orraeus erau stare de greață, însă în unele cazuri vărsăturile apar de la sine. Curând, bolnavii cad într-o mare apatie, se simt neliniștiți și simt o mare fierbințeală, la care urmează, în majoritatea cazurilor, delirul. Buboanele și carbunculii apar uneori chiar de la începutul bolii. În încercarea de tratare a bolii, s-a putut identifica diferențierea socială. Oamenii de rând erau duși la spitalul de la Dudești, în timp ce stările speciale erau cazate la Mănăstirea Cotroceni. Vina a fost rapid găsită în rândul minorităților, care au fost îndepărtate din București în locuri cât mai îndepărtate, marginalizarea mergând atât de departe încât un grup mare de locuitori din Iași (evrei și români, majoritatea săraci) au fost scoși cu forța din oraș și lăsați «să moară de mizerie și frig». Se impuneau măsuri de prevenire a extinderii bolii, cum ar fi: interzicerea în cârciumi și cafenele, închiderea piețelor și școlilor, deținuții din închisoarea datornicilor au fost eliberați, morții îngropați fără cortegiu funerar. Cu toate acestea, cifrele deceselor au devenit halucinante, Octavian Buda notând între iunie 1813 și iunie 1814 au murit în oraș în jur de 25-30000 de persoane (excluzându-i pe cei îngropați în curți) din aproximativ 80000 de locuitori. De asemenea, alături de alți factori politici, economici, sociali, epidemiile de ciumă pot fi considerate factori care au contribuit la sfârșitul domniilor fanariote în spațiul românesc.

În timpul epidemiei de ciumă, cei sănătoși încă erau înspăimântați de numărul îngrozitor de mare de morți, dar, mai ales, de cioclii, care deveniseră stăpânii pustietății citadine. Viața nu era cu nimic mai ușoară nici pentru străinii rămași blocați la București, dat fiind că la 1 ianuarie 1814, printr-un nou nizam, se hotăra închiderea orașului București; carantina creștea la 12 zile pentru oameni și la 15 zile pentru mărfuri. Pentru cei care decedau în spațiul românesc, amintește Constanța Vintilă, rămânea ca bunurile să fie date moștenitorilor de drept. Până la venirea acestora și revendicarea bunurilor celui decedat, acestea rămâneau în posesia consulatului. Dar au existat și cazuri în care nimeni nu venea să le ceară, astfel ciuma lui Caragea a lăsat în urmă o cantitate însemnată de bunuri fără stăpâni.

Spre mijlocul secolului al XIX-lea, o atenție deosebită începe să se acorde construirii locurilor de carantină, un proces de multe ori anevoios, durabil, dar necesar. Se căutau oameni de încredere, care să respecte toate instrucțiunile întocmai. Din acest motiv, la intrarea în slujbă, angajații depuneau un jurământ menit a consfinți că își vor îndeplini sarcinile. În cadrul centrului de carantină de la Galați se regăseau directorul, vicedirectorii, secretarul, vistiernicul, medicul, fiecare având un rol esențial pentru a preveni transmiterea sau răspândirea bolii. De asemenea, prin Regulamentele Organice se reglementa importanța existenței pașapoartelor și o supraveghere strictă a circulației persoanelor în țară și în afara ei. Se introducea și tacrirul, adică proceduri de identificare pe baza unui interogatoriu sanitar/polițienesc. Cei care nu puteau dovedi că au o ocupație puteau fi declarați indezirabili și expulzați din țară. Virginia Blînda, autoarea studiului Fețele însemnate în carantinele dunărene: protocoale și privilegii (1834-1840), ne consemnează felul în care arăta un loc de carantină din spațiul românesc în această perioadă.

Fiecare incintă de izolare avea în proximitatea ei o curte destinată petrecerii timpului sau mișcării în aer liber. În același plan cu clădirea musafirilor țării, se afla o casă cu două încăperi, una pentru slugi și alta pentru bucătărie, a căror funcționalitate era evidentă. De altfel, diferențele de rang social erau clar sugerate inclusiv prin titulatura pe care aceste spații de locuit o aveau în planul fiecărei carantine.

Pe lângă ciumă, holera era o altă boală care a făcut ravagii în spațiul românesc, iar despre natura și evoluția acestei boli, implicații și măsuri, extrem de important este studiul Lidiei Trăușan-Matu, Biciul holerei în principatele române. Epidemii, carantină și politici sanitare de la 1830 la 1865. Holera era o boală cu origini vechi, în India, în antichitate, iar țările Europei au început să se neliniștească din această cauză în secolul al XIX-lea când boala a apărut în Rusia și apoi s-a răspândit cu repeziciune în statele limitrofe. Sursa contaminării era o bacterie care se răspândește pe calea apei prin folosirea surselor de apă contaminate cu dejecții sau prin consumarea alimentelor contaminate. În spațiul românesc, această boală și-a făcut simțită prezența la mijlocul anului 1831, dar a avut mai multe focare, bilanțul celui din 1893 fiind impresionant: în 1893, de exemplu, holera a ucis în România 872 de persoane dintr-un total de 1494 de bolnavi înregistrați cu această boală. Și în aceste cazuri se aplicau măsuri profilactice sau de izolare, o grijă deosebită fiind acordată și decedaților, cadavrul fiind îngropat adânc, iar peste el se turna var nestins. Însă, până la descoperirea originii îmbolnăvirilor și trasmiterea bolii, carantina și măsurile aplicate ciumei se dovedeau inutile, dat fiind că oamenii continuau să consume apă contaminată, ceea ce ducea la îmbolnăviri, în continuare. Odată cu această descoperire, autoritățile au găsit imperios necesar să îmbunătățească infrastructura orașelor, cu o atenție sporită la serviciile sanitare și la igienă.

Un factor care a încetinit procesul de modernizare a domeniului sanitar a fost, fără îndoială, și mentalitatea din spațiul românesc. De această mentalitate și lipsă de educație aveau să se lovească medicii însărcinați cu primele vaccinări antivariolice, de exemplu. Studiul lui Constantin Bărbulescu este foarte explicit în această privință. Încă de la Regulamentele Organice se instituia obligativitatea vaccinării copiilor împotriva unei boli care producea victime anual. Stipularea în actele constituționale nu a avut efectul scontat de la început, motiv pentru care se impun constrângeri de ordin social, cum ar fi la începutul anului 1849, când tinerilor care voiau să se căsătorească urma să li se ceară dovada vaccinării. Mulți fugeau alături de copii în pădure când știau că urmează să vină medicii pentru a-i vaccina, pe când alții îi înfruntau, ajungându-se chiar la conflicte deschise și sângeroase. Astfel, în 1875 se adoptă Regulamentul pentru vaccinație și revaccinație, conform căruia părinții care nu își vaccinează copiii intră direct sub incidența Codului penal. Aceștia nu mai pot fi înscriși nici la școală fără documentele doveditoare ale vaccinării. Deși vaccinarea nu a fost un proces liniar și lin, cu toate acestea, per total, poate fi considerat un succes pentru contextul și momentul epocii analizate.

În mijlocul tuturor aceste evenimente, tragice multe dintre ele, se remarcă figuri emblematice ale medicinei românești, printre care și Iacob Felix, ale cărui reforme și politici au fost receptate ca fiind idealiste și realiste. Acesta avea o imagine clară a importanței rolului jucat de stat în coordonarea unei situații epidemice, fiind conștient de rolul primordial al infrastructurii sanitare, instituționale și juridice în prevenirea repetării episoadelor de boală. De asemenea, era și cel care înțelegea că de la a educa poporul pleca totul și că această educare era un proces de durată.

Pe termen lung, Felix credea că educația este cheia pentru a le explica locuitorilor ignoranți (atât din mediul rural, cât și din cel urban) lanțul cauzalității.

Ultimul studiu al cărții, cel semnat de Ligia Livadă-Cadeschi, care a cercetat epidemia de holeră din 1913, cuprinde și mărturiile a doi medici, adnotările lor despre consecințele unei administrări nu tocmai fericite în timpuri de epidemie. Este vorba despre mărturia Ecaterinei Arbore și cea a lui Dimitrie Gerota, amândoi fiind critici la adresa manierei în care autoritățile au înțeles să se raporteze la situația sanitară în contextul în care se desfășura și Al Doilea Război Balcanic. Despre campania din 1913 a scris o broșură și medicul Nicolae Burghele, campanie la care participase ca medic rezervist. Pe fondul propriilor cercetări și a mărturiilor celor trei medici, autoarea conchide: holera potențează fractura între elite și popor prin lipsa unei reacții coerente și consecvente a celor dintâi față de costurile sociale impuse celor din urmă.

Prin problematicile tratate și prin minuțiozitatea cercetării fiecărui istoric al cărui studiu se regăsește în cuprinsul volumului, De la ciuma lui Caragea la holera balcanică. Epidemii, carantine și sănătate publică în Epoca Modernă este o contribuție istoriografică esențială și o cale spre reflecție asupra manierei în care o criză sanitară are potențialul de a metamorfoza structura unei societăți umane.

De la ciuma lui Caragea la holera balcanică. Epidemii, carantine și sănătate publică în Epoca Modernă de Constantin Ardeleanu