În această săptămână, apare la Editura Cartea Românească, un nou roman scris de Simona Antonescu. Darul lui Serafim vine, după Fotograful Curţii Regale, să confirme harul unei scriitoare care se afirmă ca o voce inedită în proza contemporană. Din această carte, publicată şi în ediţie digitală, Bookhub.ro vă oferă un fragment în avanpremieră.
DESPRE CARTE
Simona Antonescu este autoarea romanului Fotograful Curţii Regale, cîştigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2014, devenit în scurt timp bestseller.
Romanul Darul lui Serafim leagă trei poveşti istorisite pe trei voci diferite, care introduc cititorul în atmosfera anilor nebuni ai jazzului, ai epocii în care se naşte viteza şi încep să moară vechile convenţii sociale, într-o Românie modernă, doar în aparenţă calmă şi prosperă.
Actori principali: Nicolae Malaxa, unul dintre cei mai mari industriaşi români din perioada interbelică, producătorul locomotivelor Malaxa, inginer talentat şi figură politică foarte controversată a acelor ani; o candidată la titlul de Miss România 1932, în concursul organizat de revista Realitatea ilustrată; o familie de aristocraţi bucureşteni, cu un destin tragic, şi toţi membrii săi strînşi în jurul celor doi băieţi de vîrstă şcolară.
Ce au în comun toate aceste personaje?
Răspunsul îl ştie numai Serafim, bătrînul cerşetor cu puteri tainice care străjuieşte, în noaptea de Vovidenie a anului 1932, impunătoarea biserică a Amzei.
„Simona Antonescu are o vervă de povestaş hipnotic. Îl priveşti în ochi şi, obligatoriu, accepţi tot ce grăieşte.” (George Neagoe)
FRAGMENT
IV.
Hipodromul Băneasa în zi de derby emoţiona an de an pe doamna Eliza (Zizi) Moruzi Slătineanu. Obrajii ei pomădaţi căpătau culori naturale pe sub prafurile aşezate cu mare grijă acasă, iar ochii îi străluceau. Totul era neschimbat, doar bucuria ei părea mereu nouă.
Neschimbate erau glumele pe care şi le făceau jokeii la cântar, aşezându-şi unii altora câte un picior pe talpa cântarului, spre necazul arbitrului care nu mai isprăvea cu notarea greutăţilor.
Neschimbate erau îmbulzelile bucureştenilor de toate felurile în faţa ghişeelor, pentru pariul austriac, încercând să prindă din zbor cuvintele şoptite ale domnului Cămărăşescu ori Matak, pariori cu greutate, aflaţi în faţa lor, la rând.
Neschimbat era şi freamătul nărilor cailor de trei ani aliniaţi la linia de start, mângâiaţi de-a lungul gâturilor de mâinile jokeilor aplecaţi către urechile lor, şoptindu-le acolo vorbe cu un tâlc pesemne priceput de cai, de vreme ce răspundeau cu câte o bătaie scurtă din copită.
Doamna Moruzi Slătineanu închidea ochii şi îşi ridica faţa drept în soarele molcom al toamnei. Obişnuia să coboare de la loja familiei până jos, la peluză, iar domnul Moruzi Slătineanu îi îngăduia acest gest, aşa cum îngădui un alint nevinovat unui copil drag. Lumea pestriţă a peluzelor făcea un cerc mic împrejurul ei, ca o recunoaştere a rangului, şi mai mereu câte două-trei soţii de mici funcţionari se strecurau cât mai aproape de ea, salutând-o insistent, până când îi atrăgeau atenţia. După ce îşi căpătau răspunsul dorit, se îmbujorau şi se retrăgeau repede, ca să povestească mai în spate cum anume le privise doamna atunci când le vorbise.
Prima alergare a zilei fusese Marele Premiu Regal, pentru 4 000 de lei, 2 500 de metri, pentru caii pur sânge născuţi în orice ţară. Ieşiseră câştigători: Fulger, din herghelia Matak, călărit de Aristide, cu cota la pariul mutual de 5 la 2, iar pe locul doi Cometa din herghelia Paşcani, călărit de Cristea. Doamna Zizi câştiga.
Gustul domniei sale pentru pariuri era mai mare decât ar fi fost cuviincios. Întotdeauna, domnul Moruzi Slătineanu plătea, una pentru că era de unde şi a doua pentru că hohotele de râs şi bătăile din palme ale lui Zizi încă răscoleau în el orgolii de bărbat ce duce acasă pe cea mai admirată doamnă a Bucureştilor. Se simţea deasupra tuturor atunci când, îngăduind doamnei sale să coboare la peluză, tribunele toate îi urmăreau mişcările. Adesea, domnii îl căutau mai apoi din priviri şi-l salutau, ducând mâna la meloane.
Urma Premiul Colentina, cursă cu obstacole. Grajdurile Regale aliniau doi cai călăriţi de fraţii Botescu, herghelia Paşcani participa cu My Love, favorit, jokeu Cristea, iar surpriza venise din partea hergheliei Matak, care anunţase două înscrieri: Capital, călărit de Aristide, şi Lisa, călărită de Vincent.
– Lisa? se tulburaseră apele în preajma ghişeelor pentru pariuri. Lisa la cursa cu obstacole? Abia dacă a trecut de doi ani.
După câteva momente de ezitare, domnii îşi ridicară pălăriile în mâini şi prinseră a flutura din ele şi din biletele la pariuri, cerând explicaţii.
Zizi pariase pe favorit. Pusese banii domnului Moruzi Slătineanu pe calul My Love.
Agitaţia iscată în spatele ei o încânta. Îşi muta privirea când la ghişeele pentru pariuri, când la pista frământată de copitele cailor. Strângea în palmă gărduţul de lemn care o despărţea de pistă şi mintea ei alerga în căutarea noilor pericole: ce se putea întâmpla? Lisa era un cal tânăr şi lipsit de experienţă. Mai degrabă Capital ar fi putut ameninţa pe My Love, dar Lisa? Nici măcar nu găsea un motiv pentru care domnul Matak o înscrisese în cursă.
Gândul acesta rămase pentru multă vreme în mintea ei, învârtindu-se ca un căţelandru bezmetic ce încearcă să-şi prindă coada.
„Dacă aş fi domnul Matak, ce m-ar putea face să înscriu pe Lisa la Premiul Colentina?”
Caii se aliniară. Forfota mulţimii se domoli. Lămuriţi sau nu, oamenii încetară protestele şi se pregătiră pentru cursă. Ready, steady, go! se auzi în megafon, şi caii rupseră panglica, bariera care-i ţinea la linia de start, învăluind într-o clipă peluza într-un nor de praf.
Tribunele ridicară lornioanele ca la un semn.
La cel dintâi gard săriră, în ordine, My Love, Capital şi cei doi cai ai Grajdurilor Regale, cu Lisa între ei. Periculos îngrămădiţi unul în altul, cei trei cai de pe urmă smulseră un suspin tribunelor şi peluzei deopotrivă. Vincent, jokeul Lisei, părea hotărât să încurce pe urmăritorii lui Capital.
La cel de-al doilea gard ajunseră într-o altă ordine: Capital era în frunte, urma My Love, caii regali şi la urmă Lisa, păstrându-şi cuminte locul ei pe pistă.
Dimpreună cu jumătate dintre spectatori, Zizi îşi îndreptă privirile către loja domnului Matak, proprietarul calului. Îmbrăcat în aceleaşi culori ca şi jokeul său, domnul Matak se mulţumi să salute cu o înclinare a capului câteva doamne, apoi ignoră senin restul privirilor, semn că nu are nicio legătură cu vreo presupusă strategie a lui Vincent.
DESPRE SCRIITOARE
Simona Antonescu s-a născut la Galaţi, în anul 1969, şi a copilărit în localitatea Ţintea, judeţul Prahova. După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” (actualul Colegiu Naţional „Nichita Stănescu”) din Ploieşti, a urmat cursurile Facultăţii de Chimie din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti.
A debutat în anul 2015 cu volumul Fotograful Curţii Regale, roman care a cîştigat Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2014, şi a devenit în scurt timp bestseller.
Sursa foto Simona Antonescu: Sorin Petculescu – Fotografie Comerciala Ploiesti (de pe pagina de Facebook a Simonei Antonescu)