A spune „DA” pentru ora de muzică și pentru cea de limba latină în necunoștință de cauză e ca și cum ai spune „DA” în fața ofițerului de stare civilă fără să-ți cunoști partenerul/partenera.
Din punctul meu de vedere, s-a ajuns la situația actuală, ingrată sau cel puțin jenantă pentru cei direct afectați – profesorii care predau aceste discipline – din multe cauze. Unele țin de sistem (Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice, așa se numește acum forul guvernamental care se ocupă de gestionarea acestui sistem, dar… în ultimii 18-20 de ani și-a schimbat denumirea de cel puțin 5 ori!, ceea ce spune multe despre instabilitatea ce-l caracterizează și de lipsa unor politici educaționale cu adevărat aplicabile pe termen lung); altele țin de curriculum, iar unele țin de oameni și aici, zic eu, e marea problemă. Și curriculum-ul școlar și oamenii sunt adaptabili nevoilor educaționale ale principalilor beneficiari ai sistemului educațional – elevii. Pe termen lung, de fapt, adevăratul beneficiar este societatea românească, dar asta este cu totul altă problemă.
Citeam în ”Școli creative” a lui Sir Ken Robinson despre necesitatea învățării limbii latine; e drept, subiectul a fost abordat tangențial, dar merită adus în discuție argumentul britanicilor pentru menținerea orei de limba latină în curriculum; pe scurt, acesta este: nu poți vorbi despre ceva sau cineva fără să-i cunoști numele, așadar copiii britanici învață încă din ciclul gimnazial denumirile latinești ale plantelor. La noi, ce să mai spunem: limba latină a fost exilată, marginalizată la nivel de clasa a VIII-a, din motive de aerare a structurii curriculum-ului obligatoriu, iar la liceu se învață doar la profilul uman. Am cunoscut profesori de limba latină cu adevărat dedicați meseriei, absolvenți de limbi clasice, care sufereau mult pentru că nu aveau cu cine vorbi despre traducerile din greaca veche sau din latină a unora dintre textele uzuale pentru umaniști. S-au resemnat mare parte dintre ei, migrând spre predarea limbii române sau ieșind din sistem; la ora actuală cei care predau sunt supuși unor presiuni teribile, atât din partea părinților (notele, vai notele!), dar și din partea colegilor de cancelarie (mulți văd absolut inutilă această oră!). Tristă situație, tristă soartă!
Cu educația muzicală stăm ceva mai bine, dar… aici eu cred că resursa umană este marea problemă. Se predă în continuare desuet, copiii trebuie să învețe nu știu ce cântece pe de rost, ba chiar fac un fel de cor la orele de educație muzicală; unii îi pun să învețe teorii cu nemiluita, fără nicio ilustrare audio a acestora (mă credeți sau nu, am văzut profesori de educație muzicală mergând la ore fără casetofon sau cd player, doar cu catalogul!!!). Nu există nicio voință în a face din ora de educație muzicală o oră cu adevărat productivă și atractivă. Și e mare păcat, pentru că abordarea interdisciplinară aici ar avea mult succes: există filme muzicale apropiate generației tinere, există emisiuni faimoase care pot fi utilizate cu succes la ore; câți ar folosi astăzi lecțiile lui Leonard Bernstein sau câți ar căuta prin arhivele TVR emisiunile lui Iosif Sava?; câți dintre profesorii tineri (sau mai puțin tineri) știu că Dan Dediu, de exemplu, actualul rector al Conservatorului bucureștean avea pe vremea când exista TVR Cultural o emisiune dedicată cunoașterii instrumentelor muzicale?; câți știu de conferințele dirijorului Tiberiu Soare, conferințe la care publicul este eterogen și care sunt extrem de căutate (organizate de Fundația Calea Victoriei din București)? Eu am citit în ultimul an cel puțin două cărți legate de educația muzicală, una cu o parte din conferințele lui Tiberiu Soare („De ce mergem la Operă?”), cealaltă dedicată fenomenului jazz-istic. Și nu predau educație muzicală. Dar… mi-e frică să întreb câte cărți de specialitate au citit cadrele didactice de specialitate în ultimii ani. Și n-aș vrea să fie invocat argumentul bănesc, pentru că discuția ar fi deturnată de la subiectul ei principal.
Cred că discuțiile din ultima vreme din jurul păstrării acestor două obiecte de studiu în curriculum ar trebui să îi trezească pe profesori; ei au puterea de a schimba starea de fapt și lor li se va datora păstrarea sau dispariția acestor ore. Dacă mâine ar trebui să răspund la întrebarea „păstrăm sau nu orele în curriculum” aș avea mari rezerve în a răspunde da; aș pune niște condiții (esențiale, dar e doar părerea mea): schimbați modul de abordare al conținutului, faceți cu adevărat educație muzicală, schimbați metodele de predare, scoateți la lumină frumusețea din textele scrise în latină, cultivați spiritul și sufletul copiilor. Nu e timpul pierdut și schimbarea adevărată începe întotdeauna cu noi și de la noi înșine.
Surse foto: trilulilu.ro, tion.ro.
