Pentru cine nu știe, Sala Thalia a Filarmonicii din Sibiu este o construcție care combină mai multe stiluri arhitectonice (nu tocmai pe placul meu), dar care se încadrează bine în ansamblul arhitectonic al zonei; ce contează cu adevărat este acustica sălii, care ar putea fi una excelentă, dar chiar și așa tot servește foarte bine cauzei, adică se pot asculta aici concerte foarte bune. De-altfel, aici s-au ținut o serie întreagă de concerte camerale și în ediția trecută a Festivalului Internațional George Enescu și tot aici va fi și în toamna acestui an un altul dedicat muzicii noi. Fiindcă am pomenit de muzica nouă și de festivalul fanion al lumii culturale românești, e timpul să-l pomenesc și pe cel care face ca totul să se lege într-un singur univers sonor. Mă refer la Cristian Lupeș, dirijorul concertului din seara zilei de 4 aprilie 2019, cel care și-a făcut un crez personal din promovarea muzicii noi (românești și universale) și care nu uită niciodată să-l promoveze și pe George Enescu. Un mare iubitor al muzicii acestuia, dar și un foarte bun cunoscător al universului sonor enescian, reueșește cu fiecare nou concert să cucerească melomanii cu state vechi, dar și să atragă noi „fani”. Din punctul meu de vedere, Cristian Lupeș și Gabriel Bebeșelea (un alt tânăr dirijor român, mare iubitor al muzicii lui Enescu) sunt printre cei mai buni ambasadori culturali pe care-i poate avea România la momentul de față.
Chiar dacă am venit pregătită să ascult Simfonia nr. 4 în Mi minor de George Enescu, mi-am spus că nu e de neglijat nici Concertul pentru vioară și orchestră nr. 7 în Re major, de Mozart. Din păcate, am avut impresia că prima parte a serii a fost trecută în plan secund, orchestra părând că se tot pregătește pentru partea a doua. N-am regăsit nimic din forța și muzicalitatea specifice lui Mozart, concertele scrise de el cer un solist în formă, care să facă vioara să se ridice deasupra orchestrei. N-a fost să fie, ba chiar m-am întrebat ce s-a întâmplat, pentru că-i știam impetuozitatea lui Cristian Lupeș. Din fericire, Daniel Podlovschi (un violonist aflat la vârsta senectuții) și-a regăsit tonusul la bis, când a făcut să vibreze sala pe muzica lui Eugène Ysaÿe, dând astfel speranțe publicului că partea a doua a serii va fi bună spre foarte bună. Daniel Podlovschi a ales pentru bis Sonata Nr 3. pentru vioară solo, dedicată lui Enescu (de altfel, cadențele solistice ale concertului de Mozart au fost scrise tot compozitorul român). Cu o distribuție în scenă a orchestrei atipică, dar cea dorită de Enescu – s-a luat ca reper amplasarea germană, adică vioara a doua în dreapta dirijorului, uzual în România fiind preferată amplasarea americană, cea cu violoncel în dreapta și a dus contrabașii pe ultimul rând ca să integreze suflătorii în mijlocul corzilor – Cristian Lupeș a intrat în forță în a doua parte a serii. Ba a și plusat puțin, alegând să vorbească publicului despre ce avea să se audă – povestea recuperării partiturii enesciene și a descifrării acesteia (o misiune aproape imposibilă căreia Pascal Bentoiu i-a făcut față cu brio), care sunt cele trei părți și cum ar trebui să le înțeleagă, de ce este atât de specială această simfonie (atât în contextul muzicii lui Enescu, cât și în contextul muzicii universale). Este de apreciat acest intermezzo asumat de către Cristian Lupeș – doar în acest fel ne putem crește viitorul public de concerte de muzică clasică, pentru că, o știm prea bine, în România contemporană educația muzicală este aproape inexistentă.
Ceea ce s-a auzit a fost mai mult decât am așteptat; un început în forță, cu un dirijor dezlănțuit și pregătit să conducă orchestra așa cum își dorea însuși Enescu; prima parte a simfoniei seamănă cu o stihie a naturii în care se aud concomitent voci, tunete și urlete, toate concurând în nașterea unui univers sonor cuceritor de-a dreptul. N-ai cum să nu te lași condus de muzica enesciană, n-ai cum să nu pătrunzi în miezul narațiunii muzicale, acolo unde Enescu și-a dorit să aducă cât mai multă lume, adică în spatele gândurilor, dincolo de conștiință, departe de orice control mental. Au existat câteva momente în care m-am lăsat purtată de muzică și am atins pragul dintre conștient și inconștient, prag unde mi-am dorit să mai rămân, pentru că acolo imponderabilitatea era cuvântul de ordine. Dar a urmat un marș funebru, adică partea a doua a simfoniei, în care instrumentiștii și-au regăsit suflul și au readus ordinea într-un cotidian care nu mai era al nostru, ci al tuturor. Au fost momentele când sala și orchestra au format un singur tot, au învățat să respire împreună, pentru că altfel nu se putea accepta deznodământul, adică partea a treia a simfoniei, cea în care învățăm să ne uităm la tot ceea ce ne înconjoară, dar din cu totul alt unghi decât o făceam în mod obișnuit. Enescu a avut marele dar de a recompune cotidianul, de a-l refațeta și de-al revaloriza, astfel încât să nu ne plictisim niciodată; e un soi de grijă eternă aici pentru ceea ce va fi, pentru că marele merit al compozitorului este că ne-a învățat să trăim în viitor, ne-a pregătit să acceptăm că viitorul există doar în măsura în care ni-l dorim. Iar finalul serii ne-a lăsat fără suflare, aproape că am și uitat să aplaudăm, atât de trecuți prin toate stările am fost.
Un specific al Sălii Thalia de care am profitat din plin este faptul că poți sta în balconul de deasupra scenei. De acolo poți vedea instrumentiștii foarte bine și dirijorul, poți observa cum comunică ei între ei și cum lasă frâu liber emoțiilor. Mi-a plăcut să-l văd pe pianist (Ovidiu Pîrjol) cum se grăbea să treacă de la pian la celestă, fiind foarte atent la dirijor și bucurându-se de ceea ce auzea, pur și simplu savura fiecare notă. M-am lăat furată de mișcările violoniștilor sau violonceliștilor, care-și purtau arcușurile peste corzi și făceau corp comun cu instrumentele, dar cel mai mult m-a fascinat dirijorul. Din sală îi vezi doar spatele și bagheta. Dar așa, din balcon, am putut să-l văd cum trăiește muzica la propriu, cum găsește forța mentală să impună orchestrei tonalitatea și forța dorite de compozitor, cum îi conduce pe toți spre un deznodământ atât de original. Așa mi-am explicat și de ce unii dirijori slăbesc în timpul unui concert și câteva kg, exact ca un actor în timpul unui spectacol de durată.
Orchestra Filarmonicii din Sibiu va avea un concert în septembrie în cadrul Festivalului Internațional George Enescu 2019, așa cum spuneam la început. Dacă vor cânta cel puțin la fel cum au făcut-o acum, atunci vor avea toate șansele să cucerească publicul. Dar sunt convinsă că vor fi și mai buni, Cristian Lupeș are darul acesta de-a imprima cadență și originalitate orchestrelor cu care lucrează. Așadar, pregătiți-vă să mergeți la concert în septembrie. Se va auzi muzică nouă, îl veți vedea și pe fiul lui Daniel Baremboim ca solist, îi veți aprecia la adevărata valoare pe instrumentiștii Filarmonicii din Sibiu.
