Gândindu-mă cum să încep să scriu despre această carte mi-am adus aminte că am auzit-o pe Nora Iuga, autoare regăsită și ea cu o poezie între coperțile volumului, declarând la radio că a acceptat să scrie pentru acest volum pentru că era vorba despre dragoste, ea nefiind iubitoare de astfel de „colecții de texte”. Și așa mi-am dat seama că despre dragoste nu trebuie să vorbești, ci doar să o simți. Și ar trebui să le mulțumim celor care ne-au ales spectatori ai felurilor lor multiple, și ciudate, și anormale, și anoste, și banale de a iubi. Nu e greu să scrii despre „cum iubim”, ar spune unii. Ceilalți ar spune că nici nu e nevoie să scriem despre asta, e suficient să trăiești iubirea. Și unora și altora le-aș spune că spectacolul vieții are în epicentrul lui iubirea. Pulsația ei atrage privire curioase, scormonitoare, incomode, tupeiste, ba chiar și vulgare uneori, doar, doar om pricepe cum e, cum se naște iubirea. Și cum e cu cordonul ăsta ombilical care leagă iubirea de viață. Sau invers.
„Cum iubim” devine carte-obiect, în măsura în care accepți a priori să deschizi cartea ca și când ți-ai deschide inima. Să vorbești despre aceste incursiuni ca și cum ar fi „dări de seamă” ale unei boli de care am suferi cu toții – pe numele ei, iubirea – nu mi se pare corect. De ce să intrăm în sfera anormalului și abaterii de la normă doar pentru că iubim? Ah, da, nu cred că există un text (sau o fi?) în carte care să ne inducă ideea de boală a iubirii, nici măcar Andrew Solomon, cel care încheie cartea cu un foarte scurt, dar excelent text, nu scrie despre boala iubirii, ci despre ce se întâmplă când nu suntem iubiți, sau … când nu suntem capabili să iubim.
«În ultimii ani de viață s-a călugărit. În timpul războiului, ea, împreună cu Cvartetul Beethoven, avea drept de circulație, pentru că rușii transmiteau live (Paris, Londra și restul lumii) concertele ei, noaptea de la 1 la 4 – semn că la Moscova totul e bine. Rușii au lăsat-o doar de două ori să părăsească țara (pentru 400 de ani de la moartea lui Bach și pentru memoria lui Chopin). Yudina cânta demențial Schubert (în așa fel, încât cineva a spus despre ea că poate fi considerată co-autoare a compozițiilor lui), iar despre Schubert se cunoaște că e cel mai greu de interpretat compozitor (sau că străinii nu-l pot interpreta, că nu-i înțeleg „frazarea”; liedurile lui Schubert, se crede, doar nemții pot să le cânte comme il faut). Pianistul Michelangeli a așteptat 50 de ani până să îndrăznească să se atingă de o sonată a lui Schubert. Prima scrisoare pe care Yudina i-a trimis-o lui Prokofiev avea 60 de pagini. La un concert de sonate de Beethoven, oare la al câtelea bis, Yudina a ieșit la rampă și și-a arătat mâinile publicului: toate degetele îi erau bandajate (așa cântase tot concertul). A spus atunci: „Deși spiritul e tare și aș mai cânta, carnea e slabă.” (Precum Sfântul Petru, când l-a prins Isus ațipind în timp ce trebuia să vegheze cu El în Grădina Ghetsimani.)» (G. Șerban, Noaptea circulară, noaptea compromisului)
Despre astfel de iubiri aș citi și scrie oricând. Poate că mulți ar spune că nu e iubire, că e patologie, că e obsesie. Nu, nu, iarăși nu. E doar iubire în forma ei cea mai pură, iubire care înflorește spectaculos în fața noastră și căreia noi îi suntem martori (ne)întâmplători și pentru acest spectacol trebuie să-i mulțumim vieții. Iar Florin Bican în „All You Need Is Love / Laβ uns schmutzig Liebe machen” ne spune:
«Această nevoie de iubire pare încorporată prin proiect în toate formele de viață. S-a demonstrat – științific, cum altfel? – că până și plantele prosperă dacă le dezmierdăm verbal. Nu m-aș mira ca și în cazul pietrelor să se constate o reacție similară la afecțiune, cu condiția să avem un detector adecvat.
Cu oamenii lucrurile se complică – pentru ei, spectrul iubirii este mult mai larg. În cuvântul tradus prin „dragoste” în Noul Testament, se aglutinează cel puțin patru sensuri diferite: agape se referă la dragostea comunicând direct cu Dumnezeu, care transcende sinele întru binele aproapelui, phileo descrie tipul de afecțiune asimilat cu dragostea frățească, eros – fiorul romantic asociat cu fluturii din stomac și telenovelele, iar storge evocă afecțiunea – pentru o persoană sau un obiect – generată de o tandră familiaritate cu acestea. Și ar mai fi și pornea, iubirea fizică cu figuri, recunoscută îndeobște ca pernicioasă… Și, bineînțeles, iubirea reflectată de verbul „a iubi”, calchiat din engleză în construcții de tipul „iubesc să fac și să dreg” sau „iubesc înghețata”.»
Editura Vellant mai are în portofoliul editorial o carte dedicată iubirii, dar sub o cu totul altă formă „scrisă”: este „a+b”, colecția de desene despre dragoste a Anei Bănică. Se completează de minune cele două cărți: text și desen, ambele eforturi dedicate iubirii, multiplelor de „cum iubim”. Cum să nu-ți fie dor să te întorci la „Cum iubim”? Eterna reîntoarcere la viață, la felul nostru unic de a trăi, prin și cu iubirea la braț.
PS: nu pot să nu remarc felul ingenios cum se succedă textele în carte, Genevieve Fieraru dând dovadă de mult rafinament și cunoaștere a firii umane; doar datorită ei cartea cred că arată ca un întreg, e ca și cum ai citi capitole dintr-un roman intitulat „Cum iubim”.
Editura: Vellant
Anul apariției: 2016
Nr. pagini: 206
ISBN: 978-606-8642-88-8
Cartea este disponibilă pe site-ul editurii.
