« C’est propre, la tragédie. C’est reposant, c’est sûr… » – Jean Anouilh
Începutul clasei a unsprezecea a marcat pentru mine, printre altele, introducerea în orar a studiului literaturii universale. Acest fapt a însemnat și accesul oarecum impus la anumite opere de o importanță capitală. Principial, deci, ora de literatură universală ar fi trebuit să fie (și este, tocmai prin conținut) preferata mea, din moment ce combină mai multe discipline într-una singură, adăugând și un plus de unicitate și autentic prin textele studiate. Liiceanu vorbea despre șansa de care a putut profita, aceea de a-i cunoaște și a fi prieten nu numai cu Noica ori Pleșu, ci chiar cu Homer sau Nietzsche. Este, într-adevăr, o oportunitate extraordinară să îi simți mereu aproape pe aceşti îndrumători și transfiguratori ai sufletului (îmi amintesc fiorul care m-a cuprins atunci când am vizionat piesa de teatru „Proful”, în momentul rostirii primului vers din Iliada – „Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil peleianul”, cel dintâi text studiat în cadrul orei de literatură universală. Am știut atunci că Homer încă se afla aproape și, mai ales, că mulți dintre noi îl „cunoșteam”, crescusem alături de el și ne puteam raporta oricând la acest aspect.)
Dar nu despre această materie vreau să scriu acum, deși ar fi multe aspecte care o privesc demne de laudă, chiar dacă, îmi pare, mulți nu îi recunosc meritele, rămânând încăpățânați obtuz în fața descoperirii ce li se propune. Însă vreau să vorbesc despre al doilea text care mi s-a deschis prin intervenția (directă) a orei respective, „Antigona”. (Îmi permit să strecor în paranteză faptul că am purtat acest articol în minte destul de multă vreme, dar numai întâmplarea nefastă a făcut să fie scris pe hârtie în preajma unui incident cutremurător, cel de la Club Colectiv. Este poate cea mai de netăgăduit dovadă că tragedia rămâne, sub orice formă, mereu actuală, iar înțelepciunea grecilor din Antichitate, asemenea.)
La drept vorbind, Antigona lui Sofocle mă obseda de ceva timp, mai exact de când am parcurs, în primăvara acestui an, „Al patrulea zid”, carte scrisă de Sorj Chalandon și apărută în traducere la Editura Humanitas Fiction. Romanul descrie, printr-un epic caustic, visul utopic al unui regizor de a duce la bun sfârșit planul turnării „Antigonei” în Liban, preluând actori ambulanți din fiecare tabără angrenată la vremea aceea (anii ’80) în război. Este o carte extrem de sensibilă și profundă deopotrivă, dură prin claritatea imaginilor atroce livrate fără filtru, dureroasă tocmai prin faptul că vorbește, în termeni concreți, stricți, despre (ne)zădărnicia visului inefabil. Romanul se află într-un echilibru oximoronic, al patrulea zid este de fapt de mătase, iar propria bucurie a aducerii-aminte – dincolo de senzațiile acute pe care mi le-a pricinuit –, cât se poate de sugestivă. Țin minte că l-am devorat pătimaș, dar fără pripeală, i-am stors fiecare frază ce îmi părea atât de meșteșugit făurită, dar fără lăcomie, am adulmecat mirosul războiului tratat senzorial, rugându-mă ca nimeni să nu uite ce este descris în acele pagini. Cu siguranță, „Al patrulea zid” a fost ca un soi de revelație personală. Am citit recent „Umbra” lui Ismail Kadare și, astfel, mi s-a reactualizat atmosfera aceea nedefinită a Parisului tulbure, fără însă a avea amploarea ideatică și conținutul tăios propus de Chalandon.
Să revin la Antigona. Există, totuși, o deosebire: în cartea prozatorului francez, piesa este repetată pe baza textului scris de Jean Anouilh în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial. Or, acum se ivise, cu claritatea și obiectivitatea ocularului din „Al patrulea zid”, prilejul de a parcurge Antigona lui Sofocle. Nu a fost un impediment, ci o lărgire a propriului orizont. Am devorat-o și pe aceasta, acum fără să mai țin cont de vreo barieră, fără măcar să îmi mai acord libertatea vreunei pauze de contemplație, à perdre souffle. Iar la final am ajuns, ca în filmul lui Godard, à bout de souffle: nepregătit pentru asprimea realității textuale, pentru sensibilitatea mascată în spatele replicilor, și totuși nedorind să se termine. Înțelegând totul așa cum lumea începe să prindă din nou contur după reactualizarea lentilelor miopului, dar neînțelegând (sau pretinzând, măcar) cum a fost posibilă o astfel de realizare, mai ales ținând cont de context. Antigona mărturisește: „Iubirea-i rostul vieții mele; ura – nu.” Poate și pentru aceasta, relația mea cu „Antigona” a trebuit prelungită, apoi, pe cât posibil, prin reveniri și scurte pasaje reluate cu înfrigurare, în picături. Piesa a fost ca un balsam, probabil și pentru că am citit-o într-un moment propice, chiar dacă la început mi-am blamat indecizia și amânarea într-atât încât să am nevoie de un imbold exterior pentru a o citi. Povestea s-a repetat și în cazul lui Oedip Rege, dar la o mai mică intensitate. Deja intrasem în universul tragediei, știam că necesară e o ținută sufletească înaltă.
Înțelepciunea lui Sofocle, simplitatea (complexă) prin care privește lumea, limpezimea gândurilor, totul este strălucitor. Și, cumva, în ciuda celor relatate, universul este firesc, lipsit de fard ori zorzoane, stările sunt pure, inocența încă nu a devenit utopică. Fascinantă mi-a părut și lucrătura fină a destinului: „Antigona” acoperă o planșă însemnată de atitudini, de la curaj, la loialitate și, evident, la dragoste in aeternum, dar asupra nimănui nu planează (cel puțin direct) starea de vinovăție. Alegerea nu este îngrădită. Opțiunea îi aparține fiecăruia, iar moartea nu este decât o (altă) variabilă, o posibilitate în jocul destinului – sau, după caz, blestemului. Probabil că eroii lui Sofocle se încred în determinism, dar asta nu le știrbește din lumină. Într-un decor tern (semnalat explicit în piesa lui Anouilh), lumina chipurilor persistă, și nu precum consecință a unor aspecte ținând de realitatea fizică; mai degrabă, așa cum remarca Patapievici, omul observă lumina doar prin obiectele ce o reflectă. Așa sunt și personajele lui Anouilh, caractere puternice, care conduc cu certitudine spre internalizarea venită din partea cititorului. Dar, în viziunea mea, nu atât această dorință ardentă de a-și depăși limitele și a deveni supraoameni trebuie pusă în primul rand în evidență, ci lumina ce îi caracterizează ca trăsătură imanentă. Toți sunt, în măsura în care depinde de ei, liberi, iar „Antigona” exact asta transmite prin gesturile ei (nuanțate în opera lui Anouilh, dar vizibile și la Sofocle): dorința de libertate obținută à tout prix, tocmai pentru ca personajele să poată face din viața lor, așa cum spunea Nietzsche, un eternel retour.
„Ah, chibzuința-i har zeiesc… Și cel
Cui soarta-i va fi dat-o-n dar va fi
Găsit și taina fericirii… Dar
Acei trufași ce-or înfrunta pe zei
Vor fi cumplit loviți… Și-abia atunci
Vor învăța a fi-nțelepți… târziu,
Târziu… când bătrânețea i-a ajuns.” („Antigona” lui Sofocle, v. 1346)
Textul scris de Jean Anouilh potențează anumite trăiri și acțiuni: la el, totul devine clar și, uneori, exacerbat; credința în fatalitate este evidențiată, la fel și această absență copleșitoare a personajului negativ. Pana la urmă, „Antigona” vorbește, în orice variantă, despre om și umanitate. Tot Patapievici spunea că și-a dorit mereu să însemne mai mult decât lucrurile care îl înseamnă. Cel mai probabil, și eroii lui Sofocle au zburat în bătaia săgeții, o săgeată care însă se afla, pur și simplu, acolo. Căci tragedia e simplă și lipsită de inserții siropoase. Poate tocmai din acest motiv, lovește mereu și nu și-a pierdut, după cum se poate vedea, din actualitate. De aceea, ar fi necesară întoarcerea împreună spre empatie și compasiune. Pentru că tocmai în aceasta constă lecția de viață și umanitate dată de Sofocle. Umanitatea va mântui lumea.
Sursa foto: Antigona îl conduce pe Oedip afară din Teba (tablou de Charles Francois Jalabert; ro.wikipedia.org)
