Mai întâi, despre cei doi autori, înainte de a prezenta câteva dintre aspectele tratate în dialogul non-conformist, care nu transformă cartea într-una de interviu clasic, „regia” volumului, cuprinzând fotografii, cele mai multe cu texte explicative, unele cu urmări ale războiului, altele cu alte aspecte ale subiectului în general, implicit de la proteste organizate în București sau Chișinău, fiind inedită. De pildă, ilustrația copertei, de regăsit și în interior, parțial, conține „dosarul lui Stepan Pankiv, bunicul Mariannei Prîsiajniuk din partea tatălui, arestat, condamnat și exilat în Siberia, în orașul Vorkuta, timp de zece ani (stânga sus). Dosarul lui Nicolae Popescu, fratele bunicului lui Radu Carp, arestat pe 23 august 1944 de armata sovietică pe linia frontului și trimis în prizonierat în U.R.S.S., la minele din Donbass, în Ucraina” ș.a.m.d. arată o legătură aproape nebănuită dintre cei doi autori, rude apropiate lor suferind cât se poate de individual de  agresiunea în general a politicii de tip imperialist:

Marianna Prîsiajniuk este jurnalistă născută în Ucraina. Are licență în Drept, master în Psihologie, la Academia Națională de Afaceri Interne din Kiev, precum și licență și master în Științele Educației, la Universitatea „Boris Hrincenko” din Kiev. A absolvit programul de master în Relații economice internaționale și diplomație economică la Universitatea Româno-Americană. De asemenea, a absolvit program de master în Comunicare, la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA). În prezent, activează la Chișinău și București. Doctorand al Universității din București cu o teză care tratează instrumentele propagandei ruse în Europa, în contextul Războiului din Ucraina. Corespondent pe teme de politică externă al Agenției de Presă Glavcom (din 2021). Jurnalist la Stopfake.org (din 2020). Colaborări cu Veridica.ro, RBC-Ukraine, Ukrainain National News (UNN), Radio România Internațional, Deutsche Welle, LB.ua, VICE.com, Eurasia.net.

Radu Carp este profesor la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București. Director al Departamentului Politici Publice, Relații internaționale, Studii de Securitate (din 2020). Doctor în drept al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (2002). Reprezentant al Universității din București în proiectul Ethics and Politics in the European Context (din 2012), coordonator al echipei Universității din București în rețeaua științifică europeană Observatory on Local Autonomy (din 2015), membru al Academic Curriculum Group (din 2021). Membru al Comisiei de științe politice, studii de securitate, științe militare, informații și ordine publică a CNATDCU (din 2020), expert și evaluator UEFISCDI (din 2017), membru al Consiliului de Administrație al SRTV. A publicat 23 cărți în calitate de autor și coautor. Cele mai noi cărți publicate : Confruntând zilnic pandemia. Reflecții despre transformarea sistemului politic într-o perioadă de excepție (2021), Structuring and destructuring democracy. The keywords that make a polity (2021). Capitole de cărți și articole publicate în: Austria, Belgia, Bulgaria, Germania, Lituania, Polonia, Republica Moldova, Olanda, SUA, Ucraina.

Autorul român precizează:

 „Dialogul nostru se referă mai degrabă la contextul și cauzele războiului, mai puțin la ce s-a întâmplat după 24 februarie 2022. Am considerat important ca cititorii de limba română să înțeleagă că ucrainenii nu sunt ruși, că au propria identitate și că luptă pentru afirmarea ei, așa cum o fac toate națiunile din Europa. Am încercat să decriptăm mecanismele propagandei ruse, minciunile care au precedat conflictul. Citind această carte, veți aduce un omagiu tăcut miilor de ucraineni care și-au pierdut viața din cauza unor motive absurde, inventate de puterea de la Kremlin pentru a justifica un război lipsit de orice justificare. Unii luptă, alții pun un steag în geam, unii scriu, alții citesc. Astfel, fiecare este angrenat într-un efort ce nu va rămâne nerăsplătit.”

Marianna Prîsiajniuk:

„Pe 24 februarie 2022, Rusia a încercat să ocupe întreaga Ucraină. Nu contează cum se explică aceste evenimente – prin globalism, revanșism sau teorii conspiraționiste, nu contează dacă asculți și crezi cum propaganda rusă justifică crimele comise pe teritoriul unui stat vecin suveran. Contează că granițele s-au schimbat cu adevărat. Mă refer la granițele dintre libertate și autoritarism, dintre democrație și o «cortină de fier» dincolo de care nu mai există libertate. Important este că această «frontieră» nu va mai separa pe nimeni. Cel puțin, așa sper.

Deși războiul continuă, deja suntem încrezători în viitorul nostru, pentru că am înțeles ce înseamnă «unul pentru altul» în societatea ucraineană.”

 Printre cele mai interesante aspecte pe care le va afla cititorul sunt cele legate de cultură și de limbă, deschizându-se iarăși dosarul ucenicilor vrăjitori, care se joacă și cu limba așa-zis moldovenească, ridicată la rang de limbă rivală limbii române, în această etapă fiind vorba de „meciul” dintre limba rusă și limba ucraineană, și, mai exact, dintre cultura ucraineană și cultura rusă politizată până într-acolo încât, iată, sunt duse războaie în numele acesteia și a „Russki mir” (tradus, Lumea rusească, dar și… Pacea rusească, opusă, nu-i așa, acum, propagandistic, unei Pax americana!)…

(Și) Războaie culturale care țin de mai bine de… 300 de ani („primele interdicții privind utilizarea limbii ucrainene datează din secolul al XVIII-lea: în 1720, Petru cel Mare a emis un decret prin care interzicea tipărirea în ucraineană, iar în 1729 a emis un ordin de rescriere din ucraineană în rusă a tuturor decretelor și ordinelor de stat emise în Rusia Mică. În 1763, Ecaterina a II-a a emis un decret prin care interzicea predarea limbii ucrainene în Academia Kievo-Movileană…”, p.63), și pentru că „limba ucraineană este, de fapt, mai veche decât limba rusă” (p.62), exemplificându-se și cu asasinate directe sau indirecte al unor personalități ale culturii ucrainene, precum poetul Vasîl Stus ( „El s-a numărat printre cei care s-au opus în mod deschis persecuției intelectualității ucrainene în Uniunea Sovietică. A fost arestat pentru prima dată în 1972 și trimis în Mordovia și Magadan. În 1980, a fost arestat pentru a doua oară. În timpul procesului, Viktor Medvedciuk (nota n.: vă sună cunoscut numele?) a acționat ca avocat al său din oficiu, dar în timpul audierii a respins toate petițiile clientului său. Până la urmă, Stus a murit în arest din cauza hipotermiei.”, în anul 1985, p.55) sau muzicianul Volodîmîr Ivasiuk, compozitor, poet, creator al muzicii pop ucrainene, despre care s-a spus că s-a sinucis, dar de fapt a fost ucis, după ce a refuzat să compună muzică pentru a elogia cea de-a 325-a aniversare a Tratatului de la Pereiaslavl, care era prezentat de sovietici ca o reunificare cu Rusia. (p.44)

„Se consideră că procesul distrugerii în masă a intelectualității ucrainene a început în mai 1933, în contextul arestării lui Mîhailo Ialovi și al sinuciderii lui Mîkola Hvîlovi, în 12-13 mai, în infama casă Slovo din Harkiv” (p.58)

Marianna Prîsiajniuk explică:

„Prin cultură, Rusia încerca să ne fure memoria noastră. Trebuie să reamintesc situația recentă, când cultura ucraineană și încercarea rușilor de a o înlocui prin violență s-au împletit. Majoritatea ucrainenilor preferă cultura ucraineană, pentru că avem multe lucruri de descoperit după decenii întregi de interdicții și după ce regimul sovietic a omorât sute de oameni care ar fi putut să contribuie la cultura noastră și la cultura universală. Simplific aceste probleme, dar nu există nicio motivație culturală pentru ca rușii să invadeze cu tancuri o țară vecină.” (p.57)

Firul roșu fierbinte al continuității unui anumit tip de gândire este surprins cu înfiorare: desigur, nu cultura rusă este de vină, ci faptul că ea este „folosită ca instrument politic. problema nu a fost cultura rusă, ci construcția statală KGB-istă, unde fiecare poet, pictor și regizor era obligat să vină la muncă și să lucreze în beneficiul regimului. Problema nu este că nu ne place cultura rusă. Problema este că mare parte din cultura rusă este furată de la noi și nu doar de la noi.” (p.62)

Exemplele date la p.47 pot surprinde:

„Mîkola Gogol, Ilia Ilf și Evgheni Petrov, Kazimir Malevici și mulți alții sunt artiști ucraineni pe care Rusia și i-a însușit fără nicio remușcare. Un alt artist ucrainean pe care propaganda rusă de secole l-a atribuit propriei moșteniri culturale este Ilia Repin. Totuși, Repin însuși ar putea să nu fie de acord. Născut în Ciuguev, regiunea Harkiv, a apelat adesea la teme ucrainene în arta sa.

Arhip Kuinji este un nativ remarcabil al orașului Mariupol. Trebuie remarcat că ocupanții ruși au distrus Muzeul Kuinji când au ocupat orașul în 2022.

Kazimir Malevici – creatorul suprematismului – s-a născut la Kiev, și-a petrecut întreaga copilărie în satele ucrainene.

Maksim Berezovski – propaganda invadatorilor din secolul al XVIII-lea susține că este fondatorul concertului coral rusesc. Cu toate acestea, compozitorul născut la Hluhiv nu s-a asociat niciodată nici cu cultura rusă, nici cu reprezentanții acesteia. Remarcabilul muzician a studiat la Academia Filarmonică din Bologna în același timp cu Mozart, cu care a fost mai târziu comparat de multe ori.

Anton Cehov. Neașteptat?! Când criticii literari încep să-i studieze pe scriitorii ruși, ei sunt adesea de acord că statutul lor presupus a fi remarcabil este foarte exagerat. Cu toate acestea, toți sunt de acord că Cehov este cel mai bun dintre scriitorii presupus ruși. Totuși, artistul însuși nu s-a identificat niciodată ca rus, în timpul recensământului populației s-a stabilit că este ucrainean.”, construcția mai puțin clară fiind limpezită de o afirmație a dramaturgului din 1902, în fața lui Maxim Gorki, căruia îi spune că în copilărie nu a vorbit decât „malorusește”, adică ucraineană. (https://uk.wikipedia.org, articol dedicat lui Cehov)

Prîsiajniuk mai adaugă:

„Ucraina contrazice propaganda rusă. Identitatea rușilor încă se bazează, în primul rând, pe mecanismele imperialiste și, în al doilea rând, pe șovinismul sovietic. Din acest motiv este atât de dificil să negociem și să coexistăm. Ucraina a ales o cale diferită chiar în 1919-1920, însă atunci nu era îndeajuns de puternică pentru a rezista în fața bolșevicilor.” (p.48)

De altfel, istoriei, și mai vechi și mai recente, le sunt dedicate mare parte din capitolele cărții:

„Aspectele lingvistice, religioase și culturale ale identității ucrainene: subiecte controversate”; „Cauzele și consecințele prăbușirii U.R.S.S. pentru națiunea ucraineană și pentru țările din vecinătate, Republica Moldova și România”; „Comportamentul de a fura – de la frigider la cultură”; „Relațiile ruso-ucrainene după independența Ucrainei”; „Conflictul din Transnistria și relațiile dintre Ucraina și Republica Moldova” și „Evenimentele din Ucraina din 2014 și alipirea Crimeii de către Federația Rusă”. Șase capitole (și un index de nume și de locuri) care, citite, pot clarifica multe neînțelegeri, ne pot aduce aminte de altele (precum de faptul că Crimeea a fost Casa tătarilor: „În perioada 18-21 mai 1944, NKVD a adunat aproape întreaga populație tătară din Crimeea în vagoane de tren. În Uzbekistan și în alte locuri îndepărtate ale Uniunii Sovietice au fost trimise 67 de eșaloane, cu 183 155 de oameni. Întreaga națiune a fost acuzată de colaborare cu naziștii, deși mulți locuitori ai Crimeii au luptat în Armata Roșie, iar 8995 de veterani s-au numărat și ei printre cei deportați.” (p.57)

Dialogul este deseori deosebit de viu, ca într-o dramă, românul observă la un moment dat lipsa de raționalitate a rușilor, a (pseudo) elitelor actuale (p.111), dialectica Imperiu versus Revoluție („O Rusie imperială sau o Rusie lăsată pradă unor mișcări violente? Dacă ne uităm la ceea ce a fost Rusia în ultima sută de ani, observăm că nu a putut exista decât sub formă de imperiu, ori a trecut prin perioade foarte violente.”, pp.106-107), ucraineanca dând răspunsuri lucide ori observând:

„Mă raportez din perspectiva autodeterminării națiunilor. S-a tăcut multă vreme referitor la anexarea Crimeii – este adevărat. Însă, la fel de adevărat este și că s-a tăcut când au avut loc războaiele din Georgia, Cecenia, Transnistria. S-a tăcut multă vreme despre Holodomor. S-a tăcut în cazul multor astfel de tragedii. Zeci de națiuni fac parte din Rusia, unde trăiesc ca într-o închisoare. Nu cred că prăbușirea Rusiei este o soluție, interesul global constă în descentralizarea statului rus. Trebuie să dispară regimul Putin și asumată responsabilitatea pentru crimele comise. Cele două aspecte trebuie să acționeze în paralel. Doar descentralizarea Rusiei nu va da rezultate.” (p.107)

Sau:

„Cred că rușii au nevoie să-și pună unele întrebări la care să răspundă ei înșiși, să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce au făcut și să răspundă la întrebarea cine sunt cu adevărat. Problema lor este că, neștiind cine sunt ei de fapt, fără identitate proprie, încearcă să distrugă identitatea altora…” (p.99)

Ceea ce nu este desigur mai puțin grav, este că se mai ascund încă… (și alte) adevăruri. Radu Carp, cercetător de arhive în Rusia:

„Un lucru mai puțin cunoscut și mai puțin acceptat este că Uniunea Sovietică a deportat în Siberia o mare parte a etnicilor germani din România, de exemplu. Este un aspect care a provocat mari nemulțumiri la Moscova, când a fost arătat. În ianuarie 2016 s-a organizat o expoziție la Ateneu pe această temă, iar reacția Moscovei a fost vehementă. Deranjează chiar și acum adevărul istoric. (…) Arhivele care privesc soarta minorității germane din România deportate în URSS sunt închise și nu pot fi consultate – ceea ce demonstrează că, în realitate, între Germania și Rusia s-a dezvoltat în timp o relație foarte ambiguă, o relație de tip iubire-ură.” (p.133)

Bref, o carte despre… întreaga lume de azi, complicată, cu unul dintre mesaje privind Răul: pentru a nu fi complici, trebuie arătat mereu Răul, de câte ori avem posibilitatea! Prîsiajniuk mai observă:

„Cred că elita rusă are o gândire inflexibilă: a avea ambiții nu înseamnă întotdeauna a avea un scop clar definit.” (p.122)

Apelul la logică reapare:

„Ucrainenii și rușii percep diferit patriotismul, țara și identitatea. (…) Rușii înceracă să-și construiască istoria pe baza… Rusiei Kievene, unde, de fapt, noi trăim și unde am trăit întotdeauna.

Să  gândim logic: dacă rușii afirmă că își au originea la Kiev, atunci să spună că sunt ucraineni! Poate ei nu știu cine sunt? Ucrainenii trăiesc aici dintotdeauna și nu au atacat pe nimeni în istoria modernă. Kievul a fost întemeiat mai devreme decât Moscova.” (p.28)

Cert este că situația se poate complica și mai mult, lingvistic, dacă începi să.. sapi (vezi: https://www.hotnews.ro/stiri-razboi_ucraina-25490757-limba-rusa-pretextul-moscovei-invada-vecinii-expert-ucrainean-opinia-mea-ucraina-incerca-puna-discutie-nivel-international-redenumirea-limbii-ruse.htm) de unde se află că, de pildă, Ucraina va încerca prin toate metodele posibile să pună în discuții la nivel internațional redenumirea limbii ruse, că formarea limbii ruse rămâne o enigmă, la fel ca și multe alte lucruri legate de istoria Rusiei.

Expertul ucrainean de politică externă Ivan Us explică în acel interviu:

„Limba rusă, în mare parte, a fost impusă și, într-adevăr, a devenit una dintre principalele limbi mondiale. Totuși, cred că vor exista aceste încercări de a o redenumi.

Deja există o tendință interesantă: atunci când oamenii din partea de est a Ucrainei trec în limba rusă, ei încearcă să menționeze că vorbesc nu rusă, ci slavonă de sud, asta dacă e vorba despre cei din sud-estul Ucrainei. Cei din Harkov, al doilea oraș ucrainean după numărul de populație, spun că vorbesc limba slobojanski (slobojanski govor – n.r.). Asta pentru că Harkov și teritoriile din preajmă cândva se numeau Slobojanșina.

Există tendința ca limba să se păstreze, însă denumirile acestei limbi se vor schimba. Asta se explică prin faptul că agresiunea Rusiei duce la respingerea acestei țări și a tot ce este legat cu acest stat. Cred că aceasta întrebare, cel mai probabil, va fi pusă în discuție nu doar de Ucraina, ci și de mai multe alte țări care au asemenea probleme și care la fel se ciocnesc cu agresiunea Rusiei.”

Ș.a.m.d.

Război în Europa. Ucraina, România și Republica Moldova în fața agresiunii ruse  de Radu Carp & Marianna Prîsiajniuk

Editura: Corint

Colecția: Istorie

Anul apariției: 2022

Nr. de pagini: 144

ISBN: 978-606-088-143-8

Cartea poate fi cumpărată de aici sau de aici.

Share.

About Author

Avatar photo

Recent, cineva spunea despre mine că scriu despre cărţi „pătrunzător şi ludic”, ceea ce poate da naştere la o hermeneutică neortodoxă, aparent neserioasă. Născut la Galaţi, în 1972, am căpătat mai întâi viciul lecturii (pe la 6-7 ani), apoi viciul scrierii (tot pe la 7 ani, dar, din fericire nu a mai rămas nimic de atunci), apoi viciul „scrierii despre cărţi” (prima tentativă în clasa a şaptea sau a opta, despre „La început a fost Sumerul…”, reluând în timpul facultăţii), despre celelalte vicii nefiind locul aici. Din anul 1998 public literatură şi cronică literară în diverse reviste de cultură, din anul 2010 sunt membru al U.S.R. La categoria poezie, iar nu critică literară… Aşadar, scriu despre cărţi din dragoste, sunt un carteador! Asta nu înseamnă că nu am urcat şi pe eşafodul de cărţi…

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura