Silviu Gongonea, A doua natură, Ed. Aius, Craiova, 2017

Poemul care m-a îndemnat să aleg titlul de mai sus al prezentării se numește „Sufrageria” și are următoarea structură: „Nu credeam s-ajung/ un mistic la mine în sufragerie,/ l-aș fi lăsat o clipă pe Dumnezeu/ să trăiască în mine./ Sufrageria și dormitorul nu sunt ale noastre/ dar nu poți gândi altfel/ când cecilia aleargă cu pofta unui copil/ prin încăperile semidecomandate./ Într-o zi, îi spun, vom părăsi acest loc/ ne vom rupe de el/ și n-am știut să mă bucur ca tine.” (p.19)

Poemul care dă titlul cărții (de fapt sunt mai multe poeme cu acest nume, așadar aici este vorba de primul!) arată că, de fapt, orice minimalism, chiar și cel fals, are mai multe dimensiuni: „Trebuie să ții ochii deschiși/ foarte tare/ până la desprinderea de orice egolatrie/ mai ales de cea a scrisului./ Ea este cea mai dăunătoare dintre vicii/ lațul de care nu poți scăpa/ decât după ce ți-a retezat gâtul./ Înseamnă să înțelegi pe deplin moartea,/ să intri sub pielea ei tatuată cu ultimele tale cuvinte/ când îngerii copți cad în toamna raiului/ și se sparg în iarba uscată./ Cât carnea și îngerii putrezesc/ sângelui tău îi rămâne să îngenuncheze să se roage/ și în rugăciunea lui să încapă tot filmul lumii.” (p.12)

Este o artă poetică aici, o asumare a vizualului, poate chiar a ideii că imaginea precede cuvântul și poate în egală măsură o criticare a ființei poetului, care uneori poate crede că este mai mult…

O mărturisire de la pagina 15, chiar dacă nuanțată la începutul poemului cu un „uneori” („Mărturisesc/ că nu mă mai încred în nimic/ decât în ceea ce simt/ și trăiesc pe deplin.”) ne dă noi amănunte despre premisele discursului liric. La pagina 48, nuanțează iarăși, aproape în maniera lui Max Blecher: „Încă nu am încetat să cred/ în lucruri mărunte și nefolositoare/ strig tot mai înăbușit/ în mine/ în carcasa asta de carne/ până îmi voi întoarce plămânii pe dos/ ca pe o cămașă dungată.”

Printre alte premise mai adaug trăirea unei invazii asupra metafizicului din partea mundanului deloc simplu: „Le simți mirosul/ printre tei și florile de mai,/ varză acră rămasă/ dosită până azi/ prin boxele ceaușiste./ Dă, Doamne, ca lumea/ să nu sfârșească așa.”

Nu știu dacă greșesc sau nu (hermeneutul, nu numai de la Adrian Marino plecare, este disperat să nu greșească: „O lectură respectuoasă a textelor fără a cădea în parafrază, cu fidelitate maximă pentru litera lor, rămâne obiectivul central.(…) Cea mai dificilă interpretare rămâne în primul rând a textului literar: a denotațiilor, nu a conotațiilor – unde, cu mai multă sau mai puțină imaginație, poți „găsi” practic orice” –„Hermeneutica ideii de literatură, p.13), dar Poezia pare să fie chiar „a doua natură”: „Lipesc privirea de lucruri/ întâlnesc a doua natură:/ un fel de obișnuință de a plonja/ sub pelicula realității.” ( p.23, poemul „Leul cârpit”). Este vorba de ceva „altfel” (nu neapărat anti-calofil, precum în cel de-al treilea poem cu acest titlu): „L-am văzut pe altfel./ Mergea în patru labe,/ avea respirația/ de zootehnist alcoolic,/ moțăia la masa lui, apoi/ spărgea pahare,/ scurma aerul cu râtul său gros,/ săpa galerii/ ca o cârtiță.” (p.39). Ultimul poem cu acest titlu mai adaugă un detaliu, poate de suflet: „Uneori îl ducem în cap/ ca pe un vierme ce roade/ fiecare celulă,/ îți pune filmul său,/ zilnic te duce la plimbare/ spre podurile arcuite/ sub arborii inelați.” (p.42)

Făcând, poate, o aluzie la Eliot, dar și la hamletianul Shakespeare, descoperă o altă lună „cea mai crudă”: „Septembrie e cea mai crudă lună/ cu sfârșitul pe noi/ un tunel de iarbă și rouă/ ne leagă de cer un tropăit de cal/ undeva în tufișul cărnii/ și tot atâtea lungi șiruri de păsări/ poate aceleași./ Cum crezi/ că arată chipul în apa/ clătinând malurile/ ?/ Dorințele obișnuite își întorc fața/ de la noi./ Somnul picură în urechi/ moartea are blânde fețe.” (p.44)

Silviu Gongonea este un stâlpnic literar sui generis ( a se citi poemul „Stâlpul țării mele”), atent și la probleme ale lumii contemporane (de pildă conflictul ruso-ucrainenan), neuitându-le pe cele așa-zis minimaliste ( „Trebuie să duci gunoiul,/ trebuie să plătești facturile,/ trebuie să te clatini în tine/ pe picioarele tale/ trebuie.”, p.31), având și grația zâmbetului lui Richard Gere (în pofida autocriticii: „Nu am puterea de a vedea dincolo/ nu am farmecul și talentul lui richard gere/ de a apărea în toate peliculele/ cu femei singure și frumoase/ care au intrat/ în încurcǎturi sentimentale./ Am 36 de ani,/ am teama aceea care/ s-a preschimbat în refugiu/ am” (p.32)), dar mai ales pe aceea a părintelui Bartolomeu Laurenço, unul dintre întemeietorii aerostatelor, baloanelor, ca să fim mai bine înțeleși, preot amintit în poemul „Pasărea de fier” (care ne face să înțelegem mai bine și coperta, mai exact ilustrația ei, cu un „Portrait of the late Mrs Partridge”, realizat în anul 1946 de Leonora Carrington), fără nicio legătură cu recent înființata „Pasăre măiastră”… Deși găsim în ultimul poem o părere de rău: „Nu mă voi înălța nicicând/ fie și un centimetru de la pământ”…

(Doar) Par a fi „istorii comune”, „povești semiurbane”, dacă ne luăm după alte titluri de poeme, „baloane colorate” (Îmi cântă subconștientul!), uneori ghicești câte ceva despre iubiri ciudate ori imposibile, ca să nu ne afundăm nasul amintindu-ne de jean baptiste grenouille, cel din „Das Parfum”, convocat la capitolul aluziilor culturale în poemul „Câteva retușări” (p.40)… Grenouille, obsedatul de parfumul sufletelor de fecioare! Sau precum se presimte o sărbătoare a iubirii în… „În pragul unei sărbători” (p.52)… Sau în „Nevoia unei prezențe”, poemul de pe pagina următoare! Sau în „Somn greu” și „Te împuținezi până dispari pisicește”, probabil cele mai frumoase poeme, care închid cartea, dar și cele mai lungi, practic imposibil de citat, deoarece și frumusețea poate orbi, fiind una dintre mâinile Destinului!

Cert este că acolo unde frumusețea se arată, minimalismul este doar o legendă… Acesta apropo de finaluri: „Am văzut atâtea filme cu happy-end/ toate sfârșesc la fel/ și nu știu câți sunt fericiți.” ( p.20)

Este o sete decentă de sacru ( „L-aș fi lăsat o clipă pe Dumnezeu/ să trăiască în lăuntrul meu.”) în textele lui S. Gongonea, care se îmbină cu meditația asupra literaturii („Când discutam cu xenia și cu petri/ la terasa universității despre soarta literaturii”, p.45), este și un omagiu indirect adus lui Allen Ginsberg și liricii sale… Poate și Sylviei Plath: Silviu Gongonea are clopotul său de sticlă pe care știe a-l bate bine cu „linia subțire a imaginației” (p.57)…

Share.

About Author

Avatar photo

Recent, cineva spunea despre mine că scriu despre cărţi „pătrunzător şi ludic”, ceea ce poate da naştere la o hermeneutică neortodoxă, aparent neserioasă. Născut la Galaţi, în 1972, am căpătat mai întâi viciul lecturii (pe la 6-7 ani), apoi viciul scrierii (tot pe la 7 ani, dar, din fericire nu a mai rămas nimic de atunci), apoi viciul „scrierii despre cărţi” (prima tentativă în clasa a şaptea sau a opta, despre „La început a fost Sumerul…”, reluând în timpul facultăţii), despre celelalte vicii nefiind locul aici. Din anul 1998 public literatură şi cronică literară în diverse reviste de cultură, din anul 2010 sunt membru al U.S.R. La categoria poezie, iar nu critică literară… Aşadar, scriu despre cărţi din dragoste, sunt un carteador! Asta nu înseamnă că nu am urcat şi pe eşafodul de cărţi…

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura