În iunie 2021 eram la Satu Mare pentru a vedea premiera spectacolului Csongor și Tünde – trei acte pe trei cărări. Un spectacol de cinci ore, în regia lui Sardar Tagirovsky, un tânăr de nici 40 de ani, care a lucrat cu Trupa Harag Gyorgy până când a făcut posibilă perfecțiunea (țin minte că undeva, pe la începutul ultimei părți colega mea din dreapta, cronicar cu state vechi, s-a întors spre mine și mi-a spus „Ce fac oamenii ăștia de joacă ca și cum abia a început spectacolul?”). Tot atunci mi s-a spus că Rasputin e un spectacol și mai bun și că e păcat că nu-l pot vedea. Am rămas cu Rasputin în gând, întrebându-mă periodic de atunci ce are atât de special acest spectacol de toată lumea vorbește la superlativ de el. Ieri seară, după patru ore de spectacol, cu trandafirul de la Rasputin acoperit de paiete multicolore, bucurându-mă de ovațiile sălii, mi-am zis: da, e binemeritat superlativul!

O ficțiune istorică spusă la persoana I, de însuși Rasputin, cel din prezent, care se uită peste umăr să vadă dacă istoria nu i-a șters urmele. Toate tehnicile de marketing luate în răspăr – prosopul cu chipul lui Rasputin, trandafirii, păhăruțele cu votcă (da, da, pline ochi!), ceștile cu cafea (Doamne, am trăit și momentul când am regretat că n-am stat la margine de rând, ca să fi ajuns și la mine o ceașcă de cafea!), biscuiții și paietele care ne-au îngropat la final de spectacol. Atmosferă de cabaret, construită cu foarte mare atenție, astfel încât Rasputin să nu se piardă în decor și niciunul dintre partenerii lui de dialog (imaginar, să ne înțelegem) să nu treacă în plan secund. Legenda lui Rasputin analizată până în cele mai mici detalii – cum a căpătat numele, cine i-au fost originile, cum ajunge el la curtea țarului, ce legătură are cu Parisul, aura de vizionar etc. – astfel încât să priceapă și ultimul spectator de la balcon de unde fascinația față de un astfel de personaj. Contextul istoric prezentat sub forma didascaliilor, pe ecranul uriaș din spatele scenei însoțește în permanență personajele. Rasputin și arhanghelul, doi omniprezenți, care-și construiesc un etern dialog mut; dialogul devine pe alocuri cearta cu istoria, în alte locuri cearta cu divinitatea. În cea mai mare parte, totuși, Rasputin monologhează, un monolog nesfârșit, pentru că nu înțelege nicicum de ce i-a fost dat lui să trăiască o astfel de viață. Ambivalența, ubicuitatea și perfidia sunt hainele împăratului, pe care Rasputin pe îmbracă și dezbracă cu o viteză uluitoare, în funcție de loc (suntem când la Paris, când la curtea regală a Marii Britanii, când în Sarajevo, când la Sankt Petersburg și locurile se perindă prin fața spectatorilor ca și cum aceștia s-ar fi angajat în cea mai lungă călătorie imaginară posibilă.

Poveste fără sfârșit, căci Rasputin moare neînțeles, dar mai ales neîmpăcat cu sine însuși, poveste din care el este singurul care iese definitiv, ceilalți rămân în urma lui ca să depună mărturie despre ce a fost. Sardar Tagirovsky nu doar că a asimilat foarte multe de date istorice și a înțeles excelent rama spectacolului – n-a fost suficient să citească piesa scrisă de Szőcs Géza – dar le-a pus cap la cap, astfel încât atmosfera spectacolului să devină una pe cât de realistă, pe atât de inimaginabilă. Convenția teatrală este suprimată în multe locuri pentru a lăsa loc spectatorului să intre în poveste; el crede la un moment dat, asemenea lui Rasputin, că poate influența istoria, ce iluzie, nu-i așa?

Un spectacol total, în care se cântă, se dansează, se mănâncă și se bea. Un spectacol al prezentului din care nu lipsește mirajul culorii – costume de un rafinament rarisim, jocuri de lumini menite să accentueze drama (da, da, tot Sardar Tagirovsky a făcut și luminile), iar muzica este magică de-a dreptul. Universul sonor, original, special construit pentru spectacol de către Bakk Dávid László aduce în prim-plan mitul, componenta esențială a oricărei legende. Se aude când mai tare, când mai înfundat, devine personaj în sine înainte de începere spectacolului și în cele două pauze și susține excelent intrarea și ieșirea fiecărui personaj din istorie, căci ce altceva este scena decât locul unde se scrie istoria?

Această prezentare necesită JavaScript.

Ce mi-a plăcut cel mai mult din toată această nebunie de spectacol? Felul cum este adus la scenă Rasputin, care și-a găsit în Rappert-Vencz Gábor cea mai bună întruchipare! Mi se face și acum pielea de găină când îmi aduc aminte de cât de mult poate hipnotiza, de cât de mult a jonglat cu limitele lui și a celorlalți, de cum a dus la capăt un rol care ar fi îngropat pe oricare alt actor! Un rol care cere o memorie scenică fantastică, căci Rasputin nu doar că are multe, foarte multe replici, dar este în toate locurile posibile, ceea ce presupune însușirea la perfecție a succesiunii de mișcări. Nu s-a încurcat, n-a ieșit din scenă pe unde nu trebuia, n-a uitat replici, nu s-a bâlbâit! Preț de patru ore, omul acesta a dat tot ce-a putut, le-a arătat fidelilor Thaliei că da, se poate! Ce m-a mai impresionat la Rasputin? Logica regizorală, capacitatea lui Sardar Tagirovsky de a construit din amănunte un întreg univers, de un realism aproape magic pe alocuri. Orice spectator a înțeles perfect sursele nihilismului rus de început de secol XX, fascinația rușilor din clasa superioară pentru Proust (ce frumos a construit personajul acestuia și ce bine au fost puse în context citatele din În căutarea timpului pierdut) și Nietzsche! O, Dumnezeu a murit, dar și ce moarte glorioasă a avut! Ce mi-a mai plăcut? Felul cum ansamblul (corpul actorilor) a făcut pereche cu personajele principale.

credit foto: Bianca Buța

Un spectacol al multilingvismului s-a cântat în franceză, în italiană, s-a vorbit în rusă, maghiară și franceză, ba chiar și în germană și engleză, pe alocuri. Un spectacol al diversității, al fastului și opulenței, ca semne ale decadenței unei lumi aflată în orizontul dispariției. Slăbiciuni omenești aduse sub lumina reflectoarelor prin intermediul costumelor și luminilor, totul într-un decor minimalist: poftele trupești lasă loc smintelii și pierderii rațiunii, iluziei și fascinației pentru ridicol.

Sub o ploaie de paiete, îngropat în propria lui glorie, moare Rasputin, cel care nu-mai-putea-să-moară. Sub o ploaie de paiete, spectatorii realizează că au luat parte la una din cele mai mari farse ale istoriei, dar și ce farsă a fost!

Un spectacol! Și ce spectacol! Rasputin – Trupa Harag Gyorgy Satu Mare.

*

Rasputin – Trupa Harag Gyorgu Satu Mare

BukFeszt – Festivalul Teatrelor Maghiare – Teatrul Odeon (iunie 2022)

Cu: Rappert-Vencz Gábor, Bándi Johanna, Gaál Gyula, Frumen Gergő, Orbán Zsolt, Zákány Mihály, Péter Attila Zsolt, Kovács Éva, Budizsa Evelyn, Poszet Nándor, Varga Sándor, Bogár Barbara, Gál Ágnes, Laczkó Tekla, László Zita, Méhes Kati és Rappert-Vencz Stella.

Regizor: Sardar Tagirovsky inv.