POVESTITUL CA FACERE… sau cum a înviat după un Ceaslov Zeppelinul!

Dacă aş fi fost un adolescent de dinainte de 1989, care ar fi citit „Zeppelin” după câteva cărţi de povestiri ale… „Ceahlăului” literaturii române, Mihail Sadoveanu, l-aş fi declarat pe Adrian G. Romila, cu inconştienţa adolescentului, „un demn urmaş în ale povestitului”… După Llosa cu al său povestaş, deşi nu ştiu cât de mult s-ar potrivi in extenso, i-aş putea spune „micul Llosa din Piatra Neamţ”, deşi ar mai fi de găsit comparativ nişte nume literar-măgulitoare pentru ceea ce a realizat în „Zeppelin”, fascinând cititorul, dar şi lăsându-l cu buzele uscate, ca să nu spunem împuşcat în pustiul munţilor Ceahlăului, înzăpeziţi… mai ceva ca-n „Baltagul”!

Desigur, nu încercăm să măgulim pe cineva, aşa cum nici A.G. Romila nu a încercat cu, de pildă, Calistrat Hogaş (apropo, anul trecut s-au împlinit 100 de ani de la moartea tecuceanului!), menţionat de câteva ori, sau cu întreaga Urbe a Tombstone-ului moldav (veţi vedea legătura dintre oraşul făcut celebru de Wyatt Earp şi Piatra Neamţ, al cărui nume, dacă nu mă înşel, chiar nu este menţionat în carte, exceptând o clapetă!)! Cert este că poate fi, cartea, şi un mic omagiu adus povestitorului, povestitorilor moldavi în genere!

Prin finalul „ales”, am putea spune că avem de-a face cu un Lars von Trier aproape idilic, încercând să îndulcească viziunea lucidă asupra umanului, sugerând că lupii (în sine) mai pot fi păcăliţi cu puterea artelor (ca în diverse mitologii mediteraneene; este una dintre scenele memorabile, antologice al cărţii, unde oamenii cântă, înconjuraţi de fiare: „I dreamed a dream the other night…”), dar oamenii continuă să fie fideli dictonului, tot mediteranean, homo homini lupus!

Totuşi, Adrian G. Romila nu va apela la arsenalul unui Tudor Ganea (care distruge bună parte din Constanţa şi Bucureşti, sic!), par exemple, sau la soluţia lui Lars von Trier din „Dogville” sau mai radicală din „Melancholia”! Urbea mitologizată – într-o epocă a demitizărilor, Adrian G. Romila a ales să remitologizeze, declarând, de exemplu, pe clapeta menţionată, explicit: „Acest roman s-a născut din dorinţa de a-mi remitologiza spaţiul natal. M-a ajutat mult potenţialul epic al întregului peisaj. Şi, desigur, am avut în faţă câteva stampe, întâmplări şi personaje care mi s-au impus, la limita istoriei. Căci despre timp şi despre istorie e vorba, între altele, în carte. Ce provoacă un schelet de uriaş descoperit la marginea unui oraş mic e şi el un fapt al istoriei, nu-i aşa?” -, aşadar Urbea, dar şi împrejurimile, se vor bucura de o cronică, pe scurt, a evenimentelor care vor urma începutului de secol XX – povestirea propriu zisă se termină la început de an 1912, după ce debutează în răcoarea unei dimineţi de 3 mai 1910! -: dezvoltarea interbelică şi comunistă a oraşului, construcţia barajului de la Bicaz, lacul rezultat acoperind o localitate cheie în carte, Hangu, contribuţia Pietrei Neamţ la al doilea război mondial (din gara de aici dă mareşalul ordinul cu trecerea Prutului), ce se întâmplă în primul război mondial (un Zeppelin german este doborât deasupra Oraşului în august 1917, dar nu despre el este vorba în carte), se ajunge (prin meandrele desfăşurării acţiunilor) la un Ceaslov desenat de uriaşi care dovedeşte că spaţiul şi timpul pot fi ale istoriei, iar istoria poate fi, aproape ca în teoria bandei lui Moebius,

„o bară îndoită, pe care Oraşul e o parte, întins înspre un capăt al ei şi înspre celălalt. Secvenţe din viaţa lui trecută şi viitoare erau acolo, pe ultima pagină, fără ca Andrei Toma (nota a.g.secară: personajul principal, un tânăr jurnalist, de la „Reformatorul”, preocupat de… non-ficţiune, dar şi de desen, „blestemat” să întâlnească Ficţiunea cât se poate de uriaşă!) să fi putut să le înţeleagă (afară de zborul său în zeppelinul ca un peşte aprins) ( de unde, din înalt, nota a.g.secară, face o antologică declaraţie de dragoste): barajul de la Bicaz, cu şoseaua de deasupra; cartierele de blocuri cu antenele de comunicaţie înfipte în vârf, care-au înlocuit, treptat, casele şi prăvăliile; cele două războaie mondiale, când oamenii şi-au luat vieţile cu tot felul de arme nemaivăzute, pe pământ, în apă şi-n aer; ajungerea americanilor pe lună, cu racheta, în iulie 1969, prefigurată, în felul ei, de americanul care s-a înălţat cu un zeppelin pe cerul de deasupra Bistriţei, în iunie 1911; explozia centralei nucleare ridicate de sovietici la Cernobîl, în aprilie 1986, al cărei nor ucigaş a trecut şi pe deasupra Oraşului, în drum spre văzduhul Europei.

În desenul cu omul inform care îşi ţine mâinile pe suprafaţa îngustă, ca un ştergar, sunt eu scriind această carte. Am făcut-o în faţa laptopului personal, mângâindu-i apăsat tastatura dreptunghiulară. Şi eu mărturisesc oricui o va citi: iată, oameni uriaşi au vestit cândva despre mine!” (p.216-217)

Aşadar, toate acestea rezultau din nişte desene misterioase descoperite într-un ceaslov vechi, desene atribuite unor uriaşi care locuiau într-o parte localităţii Hangu, precursoare ale benzilor desenate…

Tehnic vorbind, plecând de la Kristeva sau nu, ajungând la Gérard Genette, cel din „Palimpsestes”, care introduce noţiunea de transtextualitate sau de transcedenţă textuală, cu toate subdiviziunile sale, Adrian G. Romila este un maestru al intertextualităţii, un paratextualist, un meta textual, un hipertextual, un arhitextual… Apar în carte Wyatt Earp, Queequeg (nu se poate să nu-l ştiţi din „Moby Dick”!), însuşi caşalotul buclucaş, un deloc de neglijat Johann van Helsing (nu că „Zeppelin” ar fi îndeajuns de gotic, dar avem elemente, culminând cu „genocidul” uriaşilor, amintind de ospitalitatea neaoş românească), se vorbeşte despre Golem, apare un jidov rătăcitor sau nu, mai sunt şi alţi evrei, un solomonar Moş Gheorghe, Petru Rareş, ba şi Victor Brauner, la început, p.9, şi la sfârşit, p.214-215, Dimitrie Leonida, Maica Serafina…

Ce mai, cartea musteşte de referinţe, este şi un eseu despre diferenţa dintre A FACE şi A POVESTI, unde celălalt personaj principal, „americanul” Aron Mureşanu (chiar nu spun cine este, orice mi-aţi face!), este apostolul optimist al Progresului, devine prietenul (de nedespărţit, în ultimă instanţă şi împrejurare) lui Andrei Toma (siluetele lor hălăduind prin munţi sunt un alt omagiu adus lui Calistrat Hogaş), el ştiind

„de mult că viaţa adevărată, aia din lăuntrul adânc al istoriei, nu-i lipsită niciodată de surprize, de suferinţe şi de moarte, indiferent de timpurile şi de locurile unde trăiesc oameni.

-Multe am văzut din astea acolo, în America, băiete, multe… (…) Am ucis cu sânge rece semeni de-ai mei, am lucrat în mină, unde prietenii îmi erau zdrobiţi de explozii şi de surpări, am cărat pe cal corpuri ciuruite de gloanţe precum strecurătorile de aur! Şi nicăieri nu era încă război. Mi-au căzut prieteni în apă, în faţa mea, de pe punte, s-au dus imediat la fund, ca nişte pietroaie fără suflet, şi n-am putut face nimic fpără ei. Am văzut oameni răpuşi de băutură, de opiu, de cuţit, de fiare, de plumbi, arşi în furnale şi sfârtecaţi de toto felul de angrenaje şi maşini. Poate-i mai bine că-n Oraşul acesta paşnic al tău n-ai văzut nimic încă! Afară, poate, de un uriaş despre care chiar crezi că l-ai văzut.

Iar lecţia lui era, în final, că nu trebuie să abandonezi nimic din ce ţi-ai propus, că TREBUIE SĂ FACI, nu doar SĂ POVESTEŞTI, aşteptând călăuze, timpuri ori locuri potrivite.” (p.111)

Desigur, „uneori, ceea ce vedem e clar numai pentru noi.” (p.102) Ca şi ceea ce citim. Desigur, „Istoria se face cu ceea ce cred oamenii, nu cu ceea ce văd” (p.45), totul stă între „emeth” şi „meth”, adică între adevărul care dă viaţă şi moarte, p.56, „istoria înseamnă o linie curbată şi ceva de ţinut minte” (p.93), Xenopol este şi el… reînviat, dintre „uriaşii” ceilalţi, mai de-ai noştri, Andrei Toma, în acea dimineaţă de mai 2010 găseşte pe malul Bistriţei părţi dintr-un schelet de uriaş dar, sigur, după câteva ore, oasele dispar, dar nu şi spiritul (doar nu degeaba sunt folosite ca moto-uri citate din „Biblie” despre uriaşi!), şi „nimeni nu-l credea că văzuse scheletul, pentru că puţini erau cei care puteau trece de la coexistenţă la succesiune. Puţini puteau privi istoria ca pe-o imensă epopee, în care la un capăt se văd zei, semizei, uriaşi, eroi şi oameni, iar la celălalt, fiinţele inteligente, creatoare şi iubitoare de pace din secolele viitoare. Între aceste două capete erau ei, oamenii acestui secol promiţător. Şi nimeni nu-l credea pentru că pur şi simplu nimeni nu stătea să asculte poveştile greu de crezut ale oamenilor şi să le pună cap la cap, să încerce să le lege şi să vadă unde există vreo coerenţă.” (pp.94-95)

Dacă printre uriaşi s-ar fi strecurat şi nişte zâne, mai că a-i fi putut spune că este o feerie de carte, în care totul se termină (aproape) cu bine! Oamenii au trăit cu tehnologia, (anti) heideggerian, fericiţi, până la adânci bătrâneţi! Iar Cartea, aproape o carte-shrek, este posibil să aibă soarta „muzei-zeppelin”: aparatele Zeppelin au fost învinse de avioane, dar chiar şi acum au farmecul lor, aproape mistic, dacă este să ne referim la o mistică a tehnologiei, nu chiar steampunk aici…

Subintitulat „Stampe şi istorii apocrife”, romanul-zeppelin, o nouă subspecie literară (sic!), adică romanul „Zeppelin” te seduce şi te abandonează…

Învie o lume („vârsta de aur a statorniciei” lui Stefan Zweig, şi el de găsit la moto-uri), deschide porţi către lumi virtuale, către „ceruri” din acelea de care ne amintim când citim prologul: „Când a făcut Dumnezeu lumea, a plăsmuit-o prea mare şi nu încăpea deloc sub cer” (din vechi legende româneşti!)… Adrian Romila, cu „eleganţa ariciului” care a fost mai înţelept decât Creatorul, pune bazele unei metafizici care are ca obiect premoniţiile şi proorocirile artelor (Via Brauner!), dar şi metafizica iubirilor de plaiuri natale, strigă din înaltul propriei nacele literare către lumea sa, Oraşul său, „Te iubesc!”

Cei buni de acolo nu îl vor mai uita vreodată! Cei cărora le este teamă de progres şi de adevăr îi vor aminti, probabil, paradoxal poate, de ce zeppelinele au fost învinse de avioane!

După cărţi precum „Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie”, „De-a dragostea şi drumul…”, „Piraţi şi corăbii. Incursiunea într-un posibil imaginar al mării”, din acest punct de vedere, „Zeppelin” este o carte firească…

Aşa au fost planurile (aici parafrazez! Cam aşa scrie el despre Victor Brauner!) lui Dumnezeu cu Adrian G. Romila. L-a făcut scriitor şi i-a poruncit (în loc de tablouri citiţi „cărţi”, zeppeline!):

„Când vei fi mare, să faci multe tablouri, ca să bucuri ochii, sufletele şi minţile oamenilor! Dar să le faci atât de ciudate, încât să le vină greu să le înţeleagă la o simplă privire (nota a.g.s.: poftim, lectură!). Şi unul să fie neapărat cu Oraşul în care te-ai născut! Poţi să-l pui într-un tablou mai mare, dacă vrei, în care să-ţi povesteşti viaţa şi visele! Şi, dacă-ţi va părea că ar umbri celelalte desene din tablou, să pui Oraşul numai într-o picătură, într-un colţ, cum am prins eu pământul în cupola cerului!” (pp.9-10)

„Toate s-au împlinit după voia Lui şi Dumnezeu a văzut că erau bune.” Şi n-am zis mai nimic despre cât de fantastic(ă) este (în) carte(a)!

Cărţile bune fie cu voi!

copertaFata „ Zeppelin” de Adrian G. Romila