Habemus Rege!?

Dacă ne-am lua după fumul ieșit din cele două hornuri plasate strategic în mijlocul scenei, am spune că da: avem un (nou) rege. Dacă ne-am uita mai bine și la ce rege, ei da… acolo e o problemă.

„Mai multe roluri și niciun personaj.” spune Richard al II-lea pe când deja îi era aproape sfârșitul. Shakespeare n-a strecurat la întâmplare sintagma în cauză. Suntem în plin Ev Mediu, când descendența făcea regula în ceea ce înseamna (pentru epocă) ierarhie socială, și cu atât mai mult când vorbim de succesiunea la tron ( Richard al II-lea a domnit între 1377 – 1399). Nu sunt puțini ani pentru vremurile acelea și, mai ales, pentru el însuși, copil fiind atunci când a urcat pe tron. Și încă ce tron! Dar, ca în toate poveștile (reale sau nu) cu regi, tronul este dorit și de cei mai puțini norocoși, dar parte a familiei regale: cei născuți în ordinea venirii pe lume, după Întâiul, sau după primul moștenitor direct (evident, putea fi și o femeie, dar cu rezerve). De aceea Richard al II-lea se va bate (și va pierde) cu Henry Bolingbroke (fiul Ducelui de Lancaster) și cu Ducele de Aumerle (fiul Ducelui de York). Tatăl lui Richard al II și tații celorlalți doi mai sus pomeniți au fost frați și fiii regelui Edward al III-lea. Ca să vă fie clar de la început tot arborele genealogic și relațiile dintre personaje, Radu Iacoban, regizorul acestui spectacol, a ales să proiecteze pe fundalul scenei un film care are toate detaliile cu privire la relațiile dintre personaje. V-ați dat seama deja: regia lui nu e una clasică, iar spectatorii mai tineri sau mai puțini pasionați de istoria Angliei/Marii Britanii o să găsească astfel un bun prilej să afle detalii despre o epocă și o istorie importante pentru spațiul european; și vor asista de-a lungul reprezentației la o translare din spațiul britanic în cel european, ba chiar și românesc (de ce nu?).

Credit foto: Adi Bulboacă

Nu cred să fie vreun actor care să nu-ți dorească să joace măcar o dată un rol (oricât de mic) într-o piesă semnată de Shakespeare. Cunosc actori care au acceptat să joace în montări mai mult sau mai puțin ciudate ale Marelui Will și, evident, au pierdut din simpatia publicului și din creditele acordate de criticii de teatru. Știam că Radu Iacoban este tânăr și mai știam că e predispus la montări cel puțin originale și de aceea am fost foarte curioasă să văd cum abordează întreg proiectul. Ei bine, mie-mi place ce-am văzut, deși, știu de pe acum, vor fi destui critici și/sau spectatori iubitori de „teatru clasic” care-l vor condamna. Dar, ce-ar fi teatrul fără explorări, căutări de noi sensuri și aduceri în alte planuri decât cele inițiale ale unor astfel de piese? Și la toate cele spuse mai adăugați și faptul că toții actorii care joacă în Viața și moartea lui Richard al II-lea (da, s-a renunțat în titlu la cuvântul rege) – nu întâmplător -, au declarat că și-au dorit s-o facă, dar, în aceeași măsură, le-a fost și frică. Frică să nu scape rolurile de sub control, frică că nu vor face față textului (și da, Ionuț Vișan a avut ceva bâlbe, dar aproape de neobservat de spectactorii obișnuiți) care are metrica lui specifică, cadența unei epoci care pare de ceva timp mult prea îndepărtată ca să ne mai străduim să o înțelegem. După ce-am văzut ce-au făcut Iacoban și actorii minunați ai Teatrului Mic zic doar că temerile lor au fost nejustificate.

Credit foto: Adi Bulboacă

Radu Iacoban a accentuat într-un mod original antiteza dintre vechi și nou, dintre fostul rege (care, de cele mai multe ori, implicit și de data aceasta e mai bun) și actualul rege, cel care ajunge să-și însușească coroana într-un mod mai puțin creștinesc. Cu ajutorul lui Tudor Prodan a avut în scenă un palat (cu grădină, turn și sală de ceremonii) care s-a transformat sub ochii noștri într-un decor industrial și chiar postindustrial. De la momentul în care Richard al II-lea pleacă în Irlanda să lupte alături de vitejii lui, practic scena capătă orice conotație ne dorim să-i dăm. Turnul în formă de cruce devine far (călăuzitor?) sau loc de schimbat hainele (revin – avem mai multe roluri, dar niciun personaj!). Apropo de schimbatul hainelor sub ochii noștri, Iacoban a folosit foarte inteligent acest truc: căci, odată ce dezbrăca haina cea veche actorul făcea deja primul pas într-o altă epocă. Și, după cum bine știm, tranziția de la o epocă la alta este fie precipitată (Cristi Iacob la un moment dat nici nu se mai încalță, își aduce pantofii în față și îi ia în picioare abia după vreo trei schimburi de replici), fie violentă (în acest caz se apelează la forța brută a oportuniștilor – cu descendență mai mult sau mai puțin regală). Aici poate că este momentul să spun că sunt multe momente precum cel cu pantofii care au multe chei de interpretare, în cazul de față eu am dat doar una, pe celelalte rămâne să le descoperiți când veți fi în sală. Cristi Iacob e genial, el jonglează cu trăirile, emoțiile și stările celor trei roluri, se transformă vizibil sub ochii noștri, dar, culmea, nu știu cum face de scoate de sub controlul nostru conștient și modul cum alege să facă transformarea.

Credit foto: Adi Tudose

Revenind la decor și la hainele actorilor, deconstrucția vechii lumi și reconstrucția celei noi prin renunțarea la tot ceea ce e vechi face din acest spectacol o turnantă dintre vechi și nou. Una care face ca evenimentele să scape de sub control. Altfel cum să explici momentul de dans de stradă în care noul rege dă măsura unui talent nebănuit? Asistăm la o scenă în care stângăcia și nefirescul sunt la ele acasă, niciunul dintre cei implicați nu par să știe cum să se bucure, cu atât mai puțin viitorul rege. Tudor Aron Istodor are rol greu și-l duce până la capăt, deși a avut unele momente în care eu nu l-am văzut credibil. Opoziția dintre el și fostul rege este atât de evidentă, încât n-o putem ignora: fostul cu forme rotunde, ca să nu spun grăsun, actualul slab de zici că-l ia vântul pe sus; fostul rege îmbrăcat în alb și cu volane, viitorul rege în negru din cap până în picioare. Și la fel și Bushy, Willoughby și Ross: îmbrăcați în negru din cap până în picioare, la început au doar niște gulere albe care seamănă mult cu glugile de la uniformele de căluguri. Și e ciudat să-i vezi cum, în final, ajung să poarte șepci muncitorești și să salute zorii lumii noi. Cei trei și-au asumat foarte bine tranzițiile, trecerile de la un rol la altul și au reușit să refacă construcția lumii noi după chipul și asemănarea noului rege. Vorbim de o lume dezrădăcinată, o lume în care nu mai există repere (este permis orice), o lume în care regelui nu-i vine coroana, dar ce mai contează!

Aumerle are în Vlad Logigan întruchiparea perfectă! Joacă atât de credibil, încât la un moment dat mă întrebam cum de nu se descompune! Mic, slab, de zici că-i un copil, dar în aceeași măsură de o sobrietate demnă de vremuri mai bune; îl ajută și costumul/costumele, o combinație de alb și negru, ce duce și ea cu gândul la ce-a fost și ce va fi. Acum, întrebarea pe care ne-o putem pune firesc este dacă albul este pentru vremurile apuse sau pentru cele ce stau să vină.

Credit foto: Adi Tudose

Aproape de ultima parte a piesei se aude pus pe un repeat obsedant partea din „High hopes” a celor de la Pink Floyd cu sunetele de clopote! Oh, dar ceva mai în spirit englezesc nici că se putea găsi! Și bat clopotele alea în neștire: să ne vestească moartea vechiului rege (sau măcar abdicarea, dacă nu și moartea) și încoronarea celui nou. Și trecerea dinspre moarte înspre viață se face prin intermediul luminii: două candele mici, care abia pâlpâie și care, inițial, slujeau lui Richard al II-lea pe când era întemnițat – îi luminau serile, pentru ca în final, să-i vegheze trecerea în lumea de dincolo. Și Richard al II-lea moare acolo unde a început totul (și o să vedeți că e un loc care-și schimbă funcția de mai multe ori și care devine în anumite momente chiar epicentrul acțiunii).

Credit foto: Adi Bulboacă

Radu Iacoban alege să închidă cercul vieții printr-o succesiune de treceri și pași cărora le înțelegem semnificația abia în scena finală. E un risc asumat aici, poate că de aceea mie mi s-a părut un pic „tăiat” momentul cu moartea lui Richard al II-lea (prea s-a grăbit să se întindă să moară), în timp ce toți ceilalți gravitau în jurul lui și păreau că nu mai știu ce rol să joace. E o plimbare prin istorie ce-a făcut Radu Iacoban cu acest nou spectacol. Și în felul acesta poate că unora dintre spectactori nu li se va mai părea atât de diferit trecutul și atât de greu de perceput/înțeles. Până la urmă, marile păcate rămân păcate, indiferent de timpul istoric în care au fost săvârșite.

Credit foto: Adi Bulboacă

Bănuiesc că vor fi spectatori în sala Teatrului Mic care au văzut și vechea montare, care a fost tot aici, cu Victor Rebengiuc în rol principal și în regia lui Radu Penciulescu (stagiunea 1967-1968); și dacă sunt iubitori ai Thaliei și iubitori de Shakespeare o să le placă și versiunea lui Radu Iacoban pentru că ce se aude pe scenă e Shakespeare. Adus în lumea noastră, dar e Shakespeare! Așa că… mergeți să vedeți Viața și moartea lui Richard al II-lea!

Regia și versiunea scenică: Radu Iacoban