Cronica unui eveniment (im)personal – „Noapte bună, mamă!” la Teatrul Mic

Noapte bună, mamă! de Marsha Norman este un text apărut în programul „Teatru pentru actori… și numai cu actori” al Teatrului Mic; o introducere provocatoare în atmosfera unui spectacol altfel. Și așa a și fost! Altfel! O întoarcere la esența artei teatrale. Două actrițe într-o formă de zile mari, cu poftă de joc și cu o maturitate profesională asumate în totalitate, astfel încât nu e loc de parade sau de demonstrații gratuite. Cu alte cuvinte, niciun gest în plus, nicio tresărire de mușchi inutilă.

Un spectacol pentru care repetițiile au fost realizate pe… zoom. Deci, condițiile improprii pentru ca un act cultural să aibă loc au devenit din constrângătoare provocatoare. Limitele impuse de utilizarea tehnologiei (care se interpune în relația dintre cele două, devine vizibilă, îngreunează și trenează înfiorător de mult în anumite momente) devin rama spectacolului. Cu alte cuvinte, zoom-ul devine scenă; cele două actrițe nu se uită una la alta nici măcar o secundă, deși sunt vecine de scenă, le desparte un metru de întuneric. Tensiunea dintre ele crește, se amplifică, scoate la suprafață resentimente vechi, frustrări, vini închipuite sau reale etc., iar distanța/distanțarea devine prăpastie, o adâncime imposibil de cercetat în profunzime. Tenebrele sufletului uman n-au fost niciodată atractive, dar nici să le ignori nu se poate.

Un text nondramatic, conflictul este anunțat și anulat încă din primele schimburi de replici. Arma și anunțul șocant te țintuiesc în scaun – cum, suntem în fața unui televizor și ne uităm la „știrile de la ora 5”? Ei bine, tocmai acest șoc este conflictul real, mobilul care face posibil spectacolul. Unul care implică total publicul, nu-l lasă să respire altfel decât deodată cu cele două. Mamă și fiică, două femei care par că se cunosc atât de puțin, încât ar fi nevoie de cel puțin încă o viață ca ele să se apropie și să se înțeleagă. Ce urmează după anunțul lui Jessie este imposibil de cuprins în cuvinte. Artă la superlativ, expresia unui talent rarisim, pasiune totală și devastatoare, toate acestea la un loc și încă ceva în plus. Jessie – Andreea Grămoșteanu – este când fragilă ca o foiță de țigaretă, când puternică precum un tsunami. Lucidă, cât să te înspăimânte, dar și visătoare, cât să te întrebi câtă suferință încape într-un om, ea trece de la stare la alta cu un firesc greu de regăsit în viața reală. Jocul ei actoricesc ne aduce aminte că am uitat să trăim, că viețile personale nu ne mai aparțin de mult, că expunerea ține de vitrină, numai că acolo, în acel spațiu bine delimitat și foarte mic, nu e loc pentru răsturnări de situație sau pentru evadări. Thelma – Dana Dembinski-Medeleanu – (ah, ce nume cu rezonanță, la Thelma mă refer) este șocată de cât de neputincioasă este! Se revoltă, se înspăimântă, încearcă să priceapă, să dea un sens celor ce sunt pe cale să se întâmple, evită să se învinovățească, caută explicații raționale pentru tot ceea ce s-a întâmplat. Ce se întâmplă între cele două ține de manual, un manual imposibil de scris de cineva – „cum să ai o relație bună/perfectă cu cei dragi”. Curajul celor două nu ține de nebunie, ci de o luciditate asumată în totalitate, o izolare perfectă de lume; zgomotul de fond asigurat de pomenirea unuia sau altuia dintre cei cu care Jessie s-a intersectat de-a lungul vieții este diminuat la minimum, astfel încât relația dintre cele două să fie în prim plan tot timpul. De fapt, la final îți dai seama că e vorba despre relația dintre mamă și boala fiicei ei, de aici și dificultatea înțelegerii. Thelma nu trebuia să accepte că are o fiică bolnavă, ci că boala acesteia nu i se datorează, ori acest lucru nu i-a fost deloc la îndemână. De aici fuga și toate eschivele de care se face vinovată. Impecabilă în încremenirea ei Dana Dembinski-Medeleanu, fascinantă Andreea Grămoșteanu în determinarea ei de neclintit! Un duel greu de dus la capăt, solicitant până la ultima picătură de energie!

Țintuirea celor două pe scaune, fiecare cu aparatul ei în față – Jessie cu telefonul mobil, Thelma cu laptopul – aduce aminte de situația paradoxală în care s-au desfășurat repetițiile, un pretext de care Vlad Massaci s-a folosit din plin. Rigoarea scenică derivată dintr-o delimitare total absentă este înlocuită de prezența cât se poate de concretă a celor două scaune în mijlocul unui spațiu scufundat total în întuneric. Totul este negru, de aici și efectul de contrast cu lumina care cade pe cele două personaje. O lumină rece, lipsită de tonuri și culoare, care nu îmbracă personajele, ci le provoacă să reacționeze. Mi-l imaginez pe regizor scufundat în întunericul sălii de spectacol, urmărindu-le pe cele două și ghidându-le… un proces căruia nu i s-a sustras nicio secundă, căci se simte accentul pus de el în momentele decisive. Ruperea de ritm are loc când trebuie, nu se pierde niciun strop de firesc, iar spectacolul câștigă în intensitate. Un trio formidabil!

Paradoxul de care pomeneam la început – anunțarea conflictului de la primele replici aruncate în eter – devine și mai paradoxal când îți dai seama că n-ai văzut două monologuri nesfârșite, ci un spectacol în toată regula. Artă teatrală și știință de joc la superlativ! Altfel nu-ți poți explica lacrima din colțul ochiului și suspinul lăsat să se audă la final de spectacol!