Unele spectacole le tot amâni, ceva te (re)ține și, dacă ar fi explici motivul, nici ție nu prea ți-e clar care ar fi. Cert e că, atunci când ajungi să le vezi, ai un amestec ciudat de bucurie nemăsurată și frustrare dată de amânarea momentului. Ei bine, de la The Sunset Limited – unul din spectacolele pe care-l tot puneam pe listă și nu reușeam nicicum să-l și bifez – am ieșit cu un acut sentiment de „a fost când trebuie”.
Pe Ioana Pelehatăi, cea care a făcut traducerea textului, am întâlnit-o acum mai bine de un an la un eveniment literar; m-au izbit la ea (da, folosesc corect cuvântul) inteligența și maturitatea asumată, combinate cu un nonconformism bine dozat. Îi știam câteva dintre traduceri și m-am bucurat să văd că și la The Sunste Limited a făcut o treabă excelentă. Piesa e atât de grea, încât dacă nu era tradusă cum trebuie, încurca inutil jocul actorilor și/sau diminua mult din efectul replicilor. Andrei și Andreea Grosu au făcut cea mai bună alegere pentru cele două roluri. Șerban Pavlu dă viață (sau nu?!) unui profesor depresiv și aflat în pragul suicidului, iar Richard Bovnoczki face din rolul îngerului-neînger o adevărată performanță actoricească.
Cu depresia nu-i de glumă, asta se știe. Nu te joci cu o asemenea boală, mai ales că nu-ți dai seama așa de ușor/repede că ești în plin episod depresiv. Acesta este unul din motivele pentru care spun că am văzut spectacolul exact la momentul oportun, pentru că este dificil de dus un asemenea tur de forță (cum este cel al celor doi actori) când ești obosit, îngreunat de grijile vieții sau mai știu ce altceva din această categorie. Din păcate, în România se vorbește despre această boală și cam la stadiul de vorbă se reduc toate inițiativele și programele destinate prevenirii și/sau combaterii efectelor acestei boli. Când s-a tradus în limba română Demonul amiezii de Andrew Solomon, au fost valuri de reacții vizavi de curajul autorului și uriașul lui efort de a trece peste efectele depresiei, efort convertit într-un lung și anevoios proces de documentare cu privire la cauzele bolii și formele ei de manifestare. Și cam la stadiul de reacții suntem și astăzi, deși au trecut ceva ani de la apariția traducerii în România.
Ce mi-a plăcut foarte mult la acest spectacol este, în primul rând, textul. Magistral McCarthy în des-compunerea bolii. Căci asta face: ia subiectul, adică boala (nu omul care e bolnav, cum ați fi tentați să credeți) și-l întoarce pe toate fețele, prin asta înțelegând – mecanismele sociale care facilitează apariția bolii, cauzele fiziologice (care țin strict de individ – o dereglare internă a stării de sănătate a depresivului), efectele bolii asupra individului atins de boală, dar și asupra celor din jurul lui. Cea mai gravă consecință a bolii: suicidul. Iar, după cum bine știți, acest act profund de renunțare la viață sine die (oare e chiar sine die atunci când vorbim de depresie?) încalcă orice principiu religios, cu atât mai mult când e e vorba de cel creștin. Și McCarthy pune accentul exact pe acest aspect: cât de moral este să-l judeci pe sinucigaș, când el este atât de pătruns de boală, încât nici nu mai vede altceva decât întunericul? Suita de replici dintre cei doi protagoniști atinge cam toate palierele acestei judecăți de valoare cu care operăm aproape involuntar atunci când auzim de o sinucidere: dintr-odată ne gândim la liber-arbitru, realizăm că omul acela are o familie, ba chiar și un serviciu (e foarte interesant strecurată replica profesorului pe la începutul piesei – „Am avut grijă să nu fie oameni prin preajmă, mai ales copii!”). Și, ciudat, foarte ciudat, toate sfaturile ne vin în minte abia după ce s-a consumat tragicul eveniment.
Richard Bovnoczki îl conduce pe Șerban Pavlu tot spectacolul; el este cel puternic, cel care se zbate să-l scoată din întuneric pe profesor. El este clarvziunea (oare?), moralitatea întruchipată (tocmai pentru a câștigat-o greu – a omorât un om!), umanitatea în mic. În schimb, profesorul câștigă, până la urmă. Ce câștigă? Dreptul la întuneric! Și te întrebi dacă chiar e vorba de un câștig aici! Dar când refaci drumul profesorului și încerci să o iei înapoi pe firul logic al evenimentelor, îți dai seama că, la câtă suferință a adunat în el omul ăsta, e imposibil să-l mai atingă lumina pe care tu i-o tot arăți pe post de far călăuzitor. Întunericul pentru el devine pansament, fașă elastică întinsă peste rănile supurânde ale unui suflet chircit de durere. Și aproape că te trezești că-i mulțumești în gând lui, celui bolnav, că a avut puterea de a se izbăvi singur, chinul și durerea îndurate ani la rând fiind de necuprins cu mintea noastră obișnuită.
Începi să te uiți la cei doi actori pe scenă relaxat. Vrei să intri în jocul lor și-ți spui în gând că la câte gări ai văzut la viața ta, se prea poate ca ceea ce vei vedea în următoarele aproape 2 ore nu prea mai are cum să te surprindă. Și cu toate acestea, la un moment dat, vrei să te ridici și să smulgi linia aia galbenă care marchează limita dintre „aici” și „dincolo” și să-l ajuți pe profesor să se urce mai repede în metroul „The Sunset Limited”. Chiar te sperie și pe tine gândul ăsta: cum să-l ajuți să treacă mai repede dincolo? Că doar nu e nimic moral/creștinește în asta! Dar până să găsești răspuns la dilema cu care te trezești pe cap, te lovește pofta de o cafea (chiar avea o aromă bună cafeaua din seara asta!) și de o salată cu mango, banană și … hrean? Ciudată combinație, nu-i așa? Dar e ca-n viață, viața depresivului: cele bune se duc naibii pe apa sâmbetei când le taie calea obsesia și fatidicul gând că e mai bine să mori.
Nu știu cum să recomand The Sunset Limited de Cormac McCarthy de la unteatru. Nici măcar nu știu cui să-l recomand. Ce pot să spun acum e că mă bucur, paradoxal, da, mă bucur că am reușit să ajung să-i văd pe Pavlu și Bovnoczki dând ce e mai bun din ei.
The Sunset Limited de Cormac McCarthy
Cu:
Șerban Pavlu
Richard Bovnoczki
Traducerea: Ioana Pelehatăi
Scenografia: Vladimir Turturica
Regia: Andrei și Andreea Grosu
