În filmul lui Ingmar Bergman, Alma era interpretată de Bibi Andersson, iar Elisabet Vogler de Liv Ulmann. Vorbim despre un film din 1966, material de studiu pentru toți cei care vor astăzi să facă carieră în domeniul cinematografiei. Dacă regizorul însuși declara, la un moment dat, că e unul dintre cele mai bune filme făcute de el, noi nu ne putem permite să-l contrazicem, cel mult să ne raportăm la Persona ca la o adevărată piatră de bornă a acestei arte. Subiectul filmului este unul cu adevărat provocator, care invită la introspecții și la adevărate procese de conștiință, în final ajungând să confunzi deseori persona cu alma (suflet în spaniolă și portugheză). E o suprapunere de identități pe care un om le poartă cu sine prin viață și cărora învață (sau nu?) să le facă față sau, mai degrabă, să le dea chipul cuvenit. De aceea Bergman a avut nevoie de două actrițe cu personalități puternice, charismatice, care să reușească să nuanțeze toate etapele procesului de vindecare ale actriței. De fapt, din punctul meu de vedere, nu vorbim de o vindecare, ci mai degrabă de o recuperare, de o (re)luare în posesie a propriei identități, ceea ce nu e la îndemâna oricui.

Toate acestea fiind spuse despre film, să trecem acum la noua producție unteatru, spectacol în regia lui Peter Kerek, omonimul filmului despre care am vorbit în rândurile de mai sus. Evident că m-am dus cu mari, mari așteptări, dar în același timp eram conștientă și de cât de provocator poate să fie un astfel de demers artistic. Pentru cinefili subiectul e mai mult decât incitant, pentru cei mai tineri, care încă n-au auzit de Bergman și filmele lui, piesa putea fi un bun start într-ale cunoașterii operei marelui regizor. Pentru iubitorii de teatru spectacolul este provocator în măsura în care reușește să te convingă că un text bun poate fi pus în valoare folosind multiple mijloace artistice. Pentru mine, până la urmă marea provocare a fost ca pe tot parcursul spectacolului să ignor faptul că una dintre spectactoarele aflate în fața mea, dar de cealaltă parte a scenei, a dormit aproape tot timpul, trezindu-se cu intermitențe doar când una sau alta dintre replici erau rostite cu voce sonoră. Spune și asta ceva despre spectacol…

Credit foto: Andrei Gîndac

Emilia Bebu a fost Elisabet, iar Alina Berzunțeanu Alma și purtând costume realizate impecabil de Iuliana Vîlsan (de data asta mi-a plăcut mai mult scenografia decât spectacolul în sine), cu detalii care intrau firesc în compunerea personajelor.  Manșetele costumului Almei care te trimit cu gândul la personajele pe care și le asumă rând pe rând, dantelăria combinată cu inserțiile metalice, o combinație abia zărită dintre faldurile costumului Elisabetei, ghetele dantelate ale acesteia, toate acestea concură oarecum la acea atmosferă suspendată dintr-un salon de spital, acolo unde se consumă la vedere procesul de vindecare. E bine că scena a fost lăsată liberă, neîngrădită de niciun obiect, în felul acesta atenția spectactorului centrându-se eexclusiv pe jocul celor două actrițe. Din păcate, soluțiile regizorale nu m-au convins foarte mult, de multe ori am avut impresia că replicile sunt doar schimburi de vorbe și atât, neasumate până la capăt. Etapele vindecării n-au fost foarte bine delimitate, căci asta era una din capcanele în care n-ar fi trebuit să cadă regizorul, iar combinația de proiecție video și joc actoricesc n-a fost tocmai vine aleasă. Sau momentele n-au fost cele mai fericit alese. Faptul că aduci în scenă secvențe din filmul lui Ingmar nu e suficient pentru a facilita transmiterea mesajului, pentru că au fost foarte multe momente când n-am înțeles foarte bine care era relația dintre ce se vedea pe ecran și ce se spunea pe scenă. De fapt, cred că e o problemă de construcție a relației dintre actriță/actrițe și scena proiectată pe peretele sălii de spectacol și aici da, ar mai trebui lucrat.

Credit foto: Andrei Gîndac

Cu fața arsă de somn și de lacrimi, Elisabet încearcă să-și recupereze trecutul; mută de neputință, dar cu ochii cerșind viață. Alma e cea puternică, Elisabet este fragilitatea întruchipată. Pe parcus îți dai seama că lucrurile s-ar putea să stea tocmai invers. Și în final te întrebi cine e mai puternică dintre cele două: Alma, că și-a făcut treaba (dar și-a descoperit și niște fragilități de care habar n-avea) sau Elisabet, care-și recuperează parte din ego (convertind parte din suferințele trecutului). E un joc al puterii de a supraviețui aici pe care l-aș fi vrut mai bine pus în valoare. Dar se prea poate ca spectacolul să crească în timp.

Am ieșit din sală cu o poftă de a vedea parte din filmele lui Bergman, tot e ceva. Dar aș reveni să văd spectacolul de la unteatru, să văd cum mai evoluează cele două personaje.

Credit foto: Andrei Gîndac

PERSONA

după un film de Ingmar Bergman

Regia: Peter Kerek

Scenografia: Iuliana Vîlsan

Sound design: Aurelian Stoleriu

Editor: Ioachim Stroe

Distribuția: Alina Berzunțeanu, Emilia Bebu

Durata: 1h 15min

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura