Scriitorul Cristian Fulaş a debutat la 36 de ani, cu romanul „Fâşii de ruşine”. Nonconformist, atât în scris cât şi în atitudine, fără urmă de perfidie, sfidează regulile şi sparge canoanele „impuse” de „dictatura” literară a vremurilor noastre. Dar lupta împotriva valului – dacă o putem numi aşa – nu doar că îl întăreşte, ci îi dă şi satisfacţii.
Satisfacția creației
Cristian, înainte de toate, ţin să te felicit pentru roman. Ai pus şi tu o cărămidă la construcţia literaturii contemporane. Cum te simţi, acum, în calitate de scriitor „cu acte-n regulă”?
Cu acte-n regulă… Da, se poate spune și așa, dacă o carte e un act. Mă simt bine, mă simt cumva mai împlinit. Era un vis vechi, unul cumva mereu amânat și ratat. Unul dintre acele lucruri de făcut într-o viață, dar de care te temi fără să vrei și pe care îl amâni la infinit. Îl amâni scriind, firește, dar tot amânare se numește. Evident, pentru scriitor există satisfacția creației, deci nu e așa de rău până la urmă.
În urmă cu mulţi ani, ai cochetat cu poezia, însă nu ai publicat niciun volum. După mulţi ani, ai ales alt drum, cel al prozei. De ce proză şi de ce la această vârstă?
Poezia a fost și este pentru mine un drum, unul pe care, în esență, nu l-am părăsit. Nu am publicat, pentru că nu eram sigur de continuitatea textelor, nu reușeam singur să creez în minte harta (sau teritoriul mitic al) unui volum. Dar am publicat în câteva reviste, aveam 20 de ani și eram beat de fericire de fiecare dată când îmi vedeam numele scris pe undeva.
Nu am ales proza, nu am ales nimic de fapt. Pentru mine există, mental cel puțin, un spațiu discontinuu care poartă numele (impropriu, dar ne folosim de el în lipsă de altceva) de text. Eu creez text, creez uneori mai mult text decât îmi trebuie și păstrez ce îmi pare bun, ce e necesar să rămână. Proza (sau ceea ce formal numim proză) e o cale pe care am ales-o pentru că am vrut să dau lumii o poveste care nu suporta să fie scrisă în versuri, mă depășea situația de a pune 300 de pagini în diverse prozodii. Așa că am ales un text care seamănă a proză, dar la o lectură atentă nu e (numai) asta.
Ştiu că ai ţinut la sertar manuscrisul romanului multă vreme. Care a fost, până la urmă, imboldul de a-l trimite la o editură?
Uite, aici m-ai încurcat. Eu îmi vedeam de treaba mea, adică scriam și tot amânam. Am început textul de mai multe ori, l-am șters, apoi am găsit o soluție de compromis și unele dintre începuturi se regăsesc și azi în carte. Imboldul a venit dinspre prietena mea, eu eram decis să fiu cu totul și cu totul mizantrop și să îmi văd de treaba mea. Adică să nu public, că, știi, oricum nu ai cu cine și e degeaba, și domne, ne facem de râs etc. Chestiuni cunoscute tuturor, puse aici în fața literaturii. Nu aveam încredere în lumea literară, știu eu? Dar prietena mea a insistat, e tipic. Apoi, pe facebook, pentru că nu aveam alte resurse, am contactat doi-trei scriitori mai răsăriți ai momentului. Și ei m-au încurajat, așa că am zis să îmi asum riscul de a mă face de râs cu mâna mea. Mă refer la Octavian Soviany, Cosmin Perța şi Nicolae Tzone. Mulțumiri și aici.
Și mai e un om care m-a convins, dincolo de îndoielile firești, că merită încercat. Maestrul Marcel Iureș, căruia îi mulțumesc și pe această cale. Nici măcar nu a fost nevoie de cuvinte; când m-a privit, am știut din ochii lui că e o carte bună. Și asta a contat enorm. Încă mai contează.
Mândria de a fi contra
Aşa cum menţionam şi în recenzia pe care am scris-o despre romanul tău, eşti un autor alogen, nişat, care nu se mulează în şablonul trasat de alţii. Eşti conştient că lupta asta împotriva valului este, la urma urmei, donchihotescă, dar te-ai înverşunat să te avânţi în mâlul literar autohton. De ce?
Andrei, nu există pentru mine mândrie mai mare decât aceea de a fi împotriva valului, împotrivă, în avangardă, etc. Toată istoria literaturii, cu tristele excepții ale, pentru mine, neînțeleșilor emuli, s-a centrat tocmai pe asta, pe a aduce ceva nou, ceva inedit, ceva atrăgător, tocmai prin aceste două epitete. Dacă nu aș fi putut aduce ceva nou, nu publicam. Era oricum cea mai simplă soluție. Dacă există o soluție, vreodată…
Dar așa, iată-mă în public, in the open, expus. Vom vedea.
Aplecându-ne atenţia asupra cărţii tale, îmi amintesc că am fost şocat de brutalitatea scriituri. Stările pe care le transmiteai erau claustrofobice. Ce anume sau cine te-a inspirat?
Eu mă definesc mai mult ca lector decât ca scriitor. Mă definesc cumva întotdeauna în fața (în prezența) unui text sau a altuia, într-o convorbire cu ceea ce ne aduce în prezența gândirii. Și a sentimentului, a apercepției din lectură. Brutalitate? Da, de ce nu? Există întotdeauna o specie de brutalitate în interacțiunea cu textul, un război între sine și un Celălalt care, probabil, citește. Și această brutalitate poate fi o sursă de inspirație, dacă știi să cauți bine cheile poveștii. Senzația de claustrofobie e dată, probabil, tocmai de acest conflict cu lectorul care, la momentul scrierii, eram tot eu. Și sunt extrem de exigent, sunt extrem de pretențios când citesc ceva.
Inspirația mea e dată de exigențele unui lector avizat, de dorința de a nu-l dezamăgi și a nu-l pune în situația de a amâna lectura pentru o dată nedefinită (așa cum, vai, facem de atâtea ori!). Inspirația mai vine, indirect, și dinspre anumite stări date de lecturi, dar să nu facem aici o discuție despre sursele mele.
Felul în care e scris romanul lasă impresia că ar fi unul autobiografic. Cât de mult te identifici cu protagonistul?
Aici, într-adevăr, e mai delicat. Dat fiind că am ales un tip de narațiune la persoana I, o homodiegeză, pentru că nu îmi place cuvântul care descrie azi povestea și prefer să rămân la Genette, s-ar putea crede că îmi povestesc viața. Până la un punct, e adevărat. Orice text povestește viața autorului, trăirile lui, întâmplări diverse. Dar cu povestea asta, cu Fâșiile, cum îmi place mie să spun, intrăm într-o poveste arhicunoscută și în indiscreție. Dependența. Eticheta. Rușinea.
Nu mă identific complet cu personajul. De aceea nici nu îl cheamă ca pe mine, de aceea probabil nu i-am oferit plăcerea de a avea un nume. Am vrut să scriu despre un tânăr în luptă, jumătate nebun și jumătate genial, în felul lui. Am vrut să ofer o fațetă umană unei lupte inumane, dacă se poate face asta la modul propriu.
Cu prilejul lansării, ai menţionat că ai abordat un număr mare de stiluri şi elemente stilistice, pe care un cititor neavizat nu le poate identifica. Îmi poţi dezvălui câteva dintre secretele compoziţiei tale?
Nu știu nici măcar de unde să încep să răspund. Sunt specialist în teorie literară, deși nu o spun foarte des și nu îmi place foarte mult să amintesc asta. Nu îmi place, pentru că atunci aș primi eticheta de avizat, un cuvânt care mie îmi produce numai tristeți. Cu alte cuvinte, sunt un cunoscător în ceea ce privește știința textului, a compoziției literare ca atare, în secvențele și sub-secvențele ei. Ideea de a combina stilurile mi-a venit cumva pe altă filieră; e o luptă împotriva monotoniei, împotriva unei discursivități nemișcate care, la un moment dat, blochează receptarea textului. Să nu fiu înțeles greșit, cumva: există și cărți scrise extraordinar de bine în varianta monocromă, cum îi zic eu, adică folosind o singură voce narativă și un singur stil. Vezi, ca exemplu, “Viața lui Kostas Venetis”. Am ales să nu fac asta, dar e strict alegerea mea. Eu am ales să folosesc o singură voce narativă, cea a persoanei I singular, dar am spart textul în adevărate fâșii textuale, ca să ne jucăm puțin cu cuvintele. Că va plăcea sau nu, asta rămâne de văzut.
Există vreo carte care te-a influenţat? În caz afirmativ, cum şi în ce măsură?
Carte? O carte? Sunt sute, aș zice mii. Un prieten bun, unul dintre puținii mei prieteni buni, îmi spunea cândva următoarele cuvinte: Cristi, cărțile se scriu din cărți. Avea dreptate, nici azi nu i-am spus-o, dar avea dreptate. Sunt influențat direct de două cărți, însă și acestea două mi-au jalonat întotdeauna lecturile: “Ulise” și “Moromeții”. Acestea sunt textele care m-au influențat, dacă există undeva o influență clară. Dar eu am încercat mereu să învăț ceva din structura lor, nu să scriu la fel ca autorii lor. Aș fi devenit un trist emul și nu ăsta era scopul scriiturii. Nu mai era nimic nou, dacă rescriam cărțile acestea două.
O altă influență vine dinspre gândirea deconstructivistă, deși nu am lăsat să se vadă în text. Dar acolo există repere clare și chei de lectură, dacă le caută cineva.
Punct minuscul, într-o lume care nu ascultă
Ce însemnă scrisul pentru tine?
Înseamnă plăcere. Petrecere prin lume, cum ar fi zis Noica. Înseamnă un motiv de a mă trezi dimineața și înseamnă că lecturile mele nu sunt degeaba. Înseamnă încă ceva pe harta lumii, un punct minuscul, microscopic, o casetă CIP care mă conține. Înseamnă posibilitatea de a spune ceva cu sens despre sens, posibilitatea de a vorbi coerent într-o lume în care nimeni nu mai ascultă pe nimeni și în care ne babelizăm, înnebunim, devenim triști și singuri pentru că știm că nimeni nu ne ascultă. Înseamnă a da sens lucrurilor, da, asta înseamnă. Și comunicare.
Ai precizat, tot cu prilejul lansării, că se conturează deja un nou roman. Când îl vom putea citi?
Anul viitor, cel mai probabil. Textul de acum e începutul unei trilogii. Probabil în câțiva ani voi avea și celelalte două volume, dacă voi avea timpul necesar pentru a le scrie.
Îl vei încadra în aceeaşi factură stilistică?
Fâșiile de text folosite în cartea despre care (încă mai) vorbim sunt pe cale de dispariție, în mintea mea. Sunt supuse unei critici acerbe, unei deconstrucții exact din perspectiva subiectivă, cea mai neplăcută cu putință, a mea. Dar sunt în plan. Acesta a fost scopul. Acela de a arăta, revenind puțin la întrebarea de mai sus, că se poate face un text din mai multe abordări. Numai că în primul volum am creionat clar lucrurile, structura stilistică e (încă) lizibilă, perceptibilă, la îndemână, cu un cuvânt venit pe loc. Voi merge mai departe pe drumul acesta stilistic și, așa cum povesteam câtorva apropiați, voi crea ceea ce eu numesc schizofrenie textuală. E un concept pe care îl gândesc de multă vreme, îl voi pune în aplicare. Vei vedea.
Dacă până acum scrisul a fost subiectul discuţiei noastre, să ne îndreptăm puţin şi asupra lecturii. Mai ai timp de citit?
Niciodată nu am destul timp pentru citit. Dar mă străduiesc, întotdeauna mă străduiesc. Mă salvează insomnia. Sunt unul dintre norocoșii lumii acesteia, dorm puțin. Deci am mai mult timp decât restul lumii. Deci da, citesc destul de mult. Din fericire.
Recomandă-mi, te rog, câteva cărţi pe care le consideri speciale.
Am o listă întreagă în cap. E o întrebare grea. Dar, ca să facem lucrurile aplicat, voi sugera câte un titlu din fiecare categorie mare de texte.
Poezie: Edmond Jabes, “Le livre des questions”. În special volumul III.
Proză: James Joyce, “Ulise”.
Teatru: Albert Camus, “Caligula”, Sartre, “Diavolul și bunul Dumnezeu”.
Teorie literară: Jacques Derrida, “Scriitura și diferența” (e cartea care m-a învățat carte, apropo de repere)
Filosofie: mai bine mă abțin 🙂
Iar acum, la final, de ce te-ar citi cineva care nu a auzit de tine?
Măcar de curiozitate. Măcar pentru că, așa cum bine spui, nu a auzit de mine și e cu putință ceva (cineva) nou, la urma urmelor.
Cristian Fulaş s-a născut la Caracal, în 1978. A studiat Litere, specializarea Română-Engleză, apoi un Master în Teoria Literaturii. În facultate, a publicat poeme în revistele Poesis, Nord, Transilvania etc. Eseuri în Caietele Lucian Blaga şi Caietele Mihai Eminescu. Apoi s-a retras din lumea literară, fără nicio explicaţie. În 2012, a fondat Editura Gestalt Books. În 2015, la 36 de ani, debutează cu romanul „Fâşii de ruşine”, despre care Octavian Soviany a spus: „Un roman despre dependența care generează singurătate sau, mai degrabă, despre singurătatea care conduce la dependență. Iar protagonistul său are toate datele esenţiale ale străinului, ale unei ființe absurde în sensul camusian al termenului, ce descoperă divorţul dintre lipsa de noimă a lucrurilor şi nevoia noastră de noimă, e necomunicativă, înstrăinată şi resimte cu acuitate că (aşa cum spunea un alt gânditor existențialist) infernul sunt ceilalţi. Pornind de aici, Cristian Fulaş construieşte un roman ambiţios, alternând diverse registre stilistice, îmbinând ingenios naraţiunea cu meta-naraţiunea dar, mai ales, depănând o povestire fluentă, condusă de la început la sfârşit cu o siguranţă aproape înspăimântătoare. Efectul de autenticitate este copleşitor.” Cristian Fulaş este colaborator la Contemporanul şi Academia Caţavencu.
